Ultimul supravietuitor al celei mai mari evadari din cel de-al Doilea Razboi Mondial, rupe tacerea dupa mai bine de 60 de ani

La mai bine de 50 de ani de la drama prin care a trecut, supravietuitorul celei mai mari evadari din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a decis sa rupa tacerea. Witold Glinski povesteste intr-un interviu exclusiv pentru "Daily Mirror" cum a reusit sa scape dintr-un lagar siberian, traversand desertul Gobi si muntii Himalaya, de-a lungul a 11 luni de chinuri, pentru a fi in sfarsit liber.

Sapte barbati au fost implicati in celebra evadare din 1941. Patru au scapat teferi, dupa ce au ajuns la o baza britanica din India, in luna ianuarie a anului urmator. Iar Witold, acum in varsta de 84 de ani, a supravietuit cat sa apuce sa povesteasca lumii aventura vietii sale. "E timpul sa se afle adevarul, e timpul ca oamenii sa afle", asa isi motiveaza barbatul alegerea de a povesti drama sa la mai bine de 50 de ani de la evadare.

Nu a vorbit niciodata despre evadare, pentru ca si-a dorit sa-si vada de noua sa viata

In 1956, o carte intitulata "Marele drum" isi propunea sa spuna povestea a sapte prizonieri evadati dintr-un lagar din Siberia, care au mers pe jos pana-n India. Era povestea cuvant cu cuvant a lui Witold si a ajuns printre cele mai bine vandute carti ale vremii, insa barbatul care pretindea ca ar fi facut acea calatorie era Slavomir Rawicz, un fost ofiter polonez. Dupa moartea sa din 2006, un documentar realizat de radio BBC a scos la iveala dovada ca romanul era, de fapt, un fals. Inregistrarile militare aratau ca barbatul era soldat in Persia (acum Iran) in momentul evadarii. Cea mai plauzibila explicatie a fost faptul ca Rawicz citise faptele reale spuse de Witold in actele oficiale pe care le gasise la Ambasada Londrei, in timpul razboiului. Chiar daca Glinski a stiut ca cineva i-a furat povestea, nu a protestat niciodata, pentru ca si-a dorit sa uite perioada razboiului si sa se concentreze asupra noii sale vieti.

Cum a inceput totul

Witold era un adolescent care locuia in orasul polonez Glabokia, cand a fost arestat impreuna cu familia sa de trupele rusesti, in 1939, aliatele lui Hitler. Separat cu forta de parintii sai, a fost dus in inchisoarea Lubianka, din Moscova si, la doar 17 ani, a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. Era doar unul dintre cei un milion si jumatate de polonezi trimis in Siberia. Witold a inceput sa-si puna la cale evadarea inca din clipa in care a ajuns in detentie, cu catuse la maini. Mai intai s-a oferit sa lucreze ca si taietor de copaci. Intre timp, in mare secret, scrijelea semne pe coaja lor, indicand sudul si lumea libera. Apoi s-a imprietenit cu sotia comandantului lagarului, care, pentru ca i-a reparat radioul, l-a rasplatit cu ceai si cu o felie de paine. "Dar cel mai bun lucru era ca, sub un birou, era o harta a Asiei", isi aminteste barbatul, care a incercat cu disperare sa memoreze detaliile.

Sotia comandantului, Maria Uszakof i-a citit gandurile si i-a spus ca o sa aiba nevoie de haine bune si pantofi usori. Astfel ca femeia i-a dat un colet de carne uscata, incaltaminte noua, sosete impletite de mana si izmene, iar la miezul noptii, printr-o furtuna ingrozitoare, carand o desaga care era de fapt o patura legata la colturi, Witold si-a croit drum pe sub sarma lagarului.

Au trait cu plante si ciuperci, cu peste si animale vanate

Cand a reusit sa iasa, a observat alti sase alti barbati care il urmau, aparuti de nicaieri. "I-am intrebat daca sunt de acord sa mearga pe jos cate 20 de ore pe zi si le-am spus ca daca nu le place, n-au decat sa se aseze si sa-i astepte pe rusi. Vremea era prea urata ca sa plece patrulele in recunoaste, nici un animal sau om nu ar fi indraznit sa iasa afara, asa ca era singura noastra sansa. Scopul nostru urmator era sa iesim din Rusia. Granita era la 2560 de kilometri departare. Am aratat sudul, ca directia noastra de mers", povesteste barbatul. Si au plecat, cu unul dintre ei in frunte, in sir, prin padure, in timp ce doi barbati ramasi in spate maturau urmele cu crengi de pin.

Witold nu a aflat niciodata prea multe despre camarazii sai, intrucat nu au indraznit sa aiba incredere unul in celalalt. Relatia lor era bazata pe o suspiciune tacuta, si nu pe conversatie. Cu toate astea, erau nevoiti sa se bazeze unul pe altul, intrucat lupta lor pentru supravietuire devenea din ce in ce mai grea. Cum Witold crescuse la tara, stia ce plante si ce ciuperci erau comestibile si cum sa le gateasca, dar si cum sa prinda peste si sa vaneze animale.

Cu cateva zile inainte sa ajunga la granita cu China, cei sapte barbati au avut parte de o intalnire greu de uitat, cu o poloneza de 18 ani, Kristina Polansk. Fata fugise de rusi in picioarele goale, pentru a nu fi violata sau omorata, cum a patit familia ei. Se ranise extrem de tare la un picior. Witold a examinat-o si si-a dat seama ca facuse cangrena. I-au facut mocasini din piele de caprioara si s-au hotarat sa o ia cu ei, insa starea fetei se inrautatea in fiecare zi. Dupa ce au traversat calea ferata trans-siberiana si au intrat in mongolia, Kristina a fost cuprinsa de febra. A murit in bratele barbatilor, care au ingropat-o intr-un sant si i-au acoperit corpul cu pietre. Au plans, isi aminteste Witold, dar nu au spus nici o rugaciune. Si-au continuat drumul, in conditii vitrege, cu animale salbatice in jurul lor si neavand alta sursa de apa decat gheata de pe pietre.

Primii care au murit au fost doi dintre soldatii polonezi. Witold se uita la ei cum se deteriorau si recunostea semnele scorbutului, intrucat barbatii mergeau din ce in ce mai incet, picioarele le slabisera si isi puteau scoate dintii cu degetele. Continuandu-si drumul prin Himalaya, lucrau ca ajutoare pe la ferme, in schimbul unui adapost si a hranei, insa la urcare, un alt soldat polonez a pierit, dupa ce o proeminenta s-a prabusit sub el.

Apropierea de libertate

In ultimele doua saptamani ale calatoriei lor, Witold s-a imbolnavit si a slabit foarte mult, motiv pentru care nu-si aminteste decat franturi de imagini din acele momente. Pantofii inca mai rezistau, pantalonii lor de prizonieri, in mod remarcabil, aratau inca bine. Cu toate astea, grupul de barbati care schiopatau reprezentau o priveliste stranie pentru martorii din zona. Un ghid local i-a ajutat sa treaca prin munti, pe carari atat de stramte incat trebuiau sa mearga intr-o parte, intr-o trecatoare care dadea intr-o zona ce a devenit Bangladesh-ul de astazi.

Barbatul de 83 de ani isi aminteste, catre finalul povestii, despre o prapastie, un camion prafuit, un vehicul militar care se apropia, niste barbati in uniforma, inarmati cu cutite. "M-am gandit ca acesta este sfarsitul. Apoi mi-am dat seama ca acesti barbati erau foarte bine imbracati, disciplinati, in mod sigur nu erau rusi", povesteste Witold. De fapt erau Gurkhas (membri ai forte armate nepaleze, care timp de 200 de ani au facut parte din armata britanica), care ii intampinau intr-un mod foarte britanic, cu ceai si sandwich-uri cu castraveti.

Astfel lua sfarsit "Marele Drum" si totodata marea evadare. Acesta n-a fost insa si finalul razboiului lui Witald, care, in momentul in care a ajuns in Anglia, s-a inrolat in armata poloneza si a fost ranit de un srapnel. Barbatul a cunoscut-o in civilizatie pe Joyce, sotia sa de acum si a inceput sa lucreze in constructii.

Intr-un final, s-a retras in casa sa, pastrand amintirile pentru sine, pana in prezent, cand a acceptat sa acorde interviul jurnalistilor de la "Daily Mirror".

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/news.php?id=28238&data=2009-05-18