Romania este o exceptie remarcabila de la pozitia restului aliatilor SUA, care considera ca Washingtonul nu a reusit sa-i rasplateasca pentru sprijinul acordat in razboiul din Irak. Romania a trimis trupe in Irak si a fost dezamagita de excluderea de la "Visa Waiver Program", dar a salutat construirea de baze militare americane pe teritoriul ei, scrie "The Christian Science Monitor".
Trei caracteristici ale strategiei SUA fata de Romania au fost incununate de succes si ar putea oferi un model pentru revitalizarea relatiilor cu aliatii SUA din plan mondial.
In primul rand, Washingtonul a actionat pentru a pastra cu Bucurestiul o relatie de echilibru reciproc. Cand Bucurestiul a sprijinit demersul SUA de nu face parte din Curtea Internationala de Justitie (CIJ), Washingtonul a sprijinit aderarea Romaniei la NATO.
Cand Bucurestiul a acordat Americii acces la spatiul sau aerian in razboiul din Irak, Washingtonul a acordat Romaniei mult ravnitul calificativ de "economie de piata functionala". Cand Bucurestiul a co-sponzorizat impulsionarea de catre SUA a suveranitatii Irakului, la ONU, Washingtonul a fost de acord sa amplaseze baze profitabile pe coasta romaneasca a Marii Negre.
McKiernan: "Noi suntem oaspeti, nu ocupanti"
In fiecare caz, suportul Romaniei a fost insotit - de obicei in termen de o luna sau doua - de sprijinul SUA fata de un interes romanesc specific. In al doilea rand, Washingtonul a fost atent sa pastreze o relatie egala cu Romania. In negocierea bazelor SUA, administratia Bush a subliniat ca suveranitatea decisiva pentru instalatii este de resortul Bucurestiului. Asa cum a declarat adesea presei David McKiernan, comandantul Fortelor Terestre americane din Europa, "noi suntem oaspeti, nu ocupanti". Washingtonul stia ca o astfel de modestie era necesara, pentru ca Bucurestiul sa-si convinga cetatenii ca acestia sunt mai degraba parteneri decat "pioni" ai politicii SUA.
In al treilea rand, in relatia cu Romania, Washingtonul a evitat tentatia de a incerca sa foloseasca aliantele de astazi pe baza logicii ce a condus aliantele in perioada Razboiului Rece. Este vorba de faptul ca tarile sunt alaturi de America urmarind valorile comune in perspectiva unui orizont de timp practic nelimitat si fara nevoia de recompense. Fata de Romania, Washingtonul a urmarit obiective limitate, pe termen scurt, cu frecvente "quid pro quo" (la schimb egal), pentru a stimula cooperarea.
Polonia, solutie viabila pe termen lung, Romania nu
Un oficial al Pentagonului i-a spus lui Wess Mitchell, semnatarul articolului: "Romania nu ar fi un aliat tot atat de semnificativ ca Polonia pe termen lung". Viziunea actuala a SUA este ca nu ar trebui sa-i recompenseze pe aliatii cei mai valorosi. In conceptia Washingtonului, partenerii "maturi" nu cer convingere pe baza de flatare - ei sprijina America pur si simplu pentru satisfactia de a sti ca sunt prieteni cu singura superputere mondiala ramasa.
Problema cu acest tip de abordare este ca el nu mai functioneaza, asa cum a descoperit Pentagonul in intrevederile avute saptamana aceasta cu ministrul polonez al Apararii, Bogdan Klich, in problema scutului antiracheta, cand Varsovia a cerut concesii - bani, rachete Patriot si garantii de securitate - in schimbul gazduirii de baze americane pe teritoriul Poloniei. Vizita a oferit Statelor Unite o imaginea afirmativa a Poloniei, ai carei lideri insa vor sa duca negocieri dure pentru a permite Americii sa isi continue politica propusa in zona. Noua gandire a Varsoviei, se pare ca este inpartasita in tot mai multe capitale ale "Noii Europe", unde reprezentantii oficiali sunt constienti de ceea ce numesc ei, esecul Washingtonului de a-si rasplati aliatii pentru ajutorul acordat in Irak.
Viitorul presedinte al SUA va trebui sa examineze cu atentie ce metode au functionat si care nu, in interactionarile recente ale SUA cu aliatii. Pastrarea sprijinului acestora in epoca post-unipolaritate se va dovedi probabil mai valoroasa decat 10 scuturi antiracheta.
Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/news.php?id=2690&data=2008-01-19