In 2002, dupa infiintarea Consiliului NATO- Federatia Rusa, reputatul analist francez Pierre Lorrain, autorul cartii "Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin", a publicat lucrarea "Incredibila alianta Rusia - Statele Unite", in care, luand in calcul doctrine, modele si planuri emise de personalitati in materie, cum ar fi H. Kissinger si Z. Brzezinski, referitoare la cursul evenimentelor de pana atunci, acredita ideea ca o astfel de alianta este posibila si suficient asiguratorie a echilibrului geostrategic mondial.

Colapsul URSS si ofensiva americana

Evenimentele majore ale ultimului deceniu din mileniul trecut au conturat o alta fizionomie geopolitica a planetei, dupa destructurarea fostului sistem socialist din Europa si demolarea lagarului sovietic, oferind unui numar de state eliberate de sub hegemonia moscovita sanse reale de a evolua conform propriilor optiuni si posibilitati in regulile democratiei si economiei de piata.

Colapsul sistemului socialist in Europa, destramarea Uniunii Sovietice si disparitia Tratatului de la Varsovia au conferit Statelor Unite ale Americii statutul de unica superputere, pusa in situatia de a gestiona singura echilibrul geostrategic planetar, intr-o perioada marcata de conflicte regionale de diverse genuri: teritoriale, etnice, confesionale, economice. Concomitent, s-a produs o debilitare a organizatiilor internationale, context in care SUA au inceput sa le domine si manevreze, punand in discutie valabilitatea unor acorduri si tratate internationale.

In ciuda solicitarilor moscovite de desfiintare a NATO - considerat "un atavism al perioadei Razboiului Rece", care nu mai are ratiune de a functiona - Alianta Nord-Atlantica si-a adecvat doctrina, incluzand, ca sarcina prioritara, lupta impotriva terorismului. A inceput apoi un amplu proces de largire a NATO in spatiul european, acompaniat de o dislocare a bazelor americane in proximitatea Federatiei Ruse, care in anul 2000 ratificase Tratatul START II.

Majoritatea analistilor s-au grabit sa afirme transant ca, scapate din tiparele politico-ideologice si dirijizmele economice, cultivate si intretinute prin constrangeri instrumentate de organele de forta, statele fost comuniste vor urma o singura cale, tranzitia spre capitalism, intr-o ordine mondiala derobata de angoasele Razboiului Rece, cursa inarmarilor si pericolul izbucnirii unei noi conflagratii mondiale. Pe parcurs, aceiasi analisti s-au angrenat intr-un veritabil "concurs de frumusete" al scenariilor, modelelor si cailor de urmat, in care acreditau avantajele dominatiei unui singur pol de putere (SUA).

Rusia revine cu Putin si arma energetica

Federatia Rusa, economic mult sub parametrii necesari statutului de concurent, a cunoscut o perioada de declin, in care insa si-a conservat si consolidat forta de a reveni in joc, cu ceea ce azi denumim "arma energetica" - capabila sa creeze influente si dependente in economia europeana si mondiala.

"Era Putin" a propulsat, intr-o perioada scurta de timp, Federatia Rusa in postura de arbitru al pietei mondiale de hidrocarburi, in contextul in care marii consumatori - Uniunea Europeana si China, partial chiar SUA - s-au vazut nevoiti sa cheltuiasca enorm pentru propriile necesitati. Razboiul din Irak ce antreneaza scumpiri ale petrolului, razboiul din Afganistan care amputeaza posibilitatile de alimentare cu petrol si gaze din spatiul caspic si central asiatic, disputa iraniana, cu aceleasi efecte, au facut ca permanent Federatia Rusa sa castige in plan energetic. Deja Moscova a revenit pe pozitia decidenta cu privire la hidrocarburile azere si turkmene, dictand pretul de vanzare al acestora spre spatiul occidental.

Sub Putin, economia rusa, cu o insertie a capitalului strain bine controlata (juridic, administrativ si operational) a fost temeinic asezata pe un trend pozitiv. "Rusia lui Putin este cu totul alta decat cea a lui Eltin", recunosc aproape toti analistii occidentali.

Liderul de la Kremlin, secondat de personaje venite din esaloanele secunde ale nomenclaturii comuniste si din fostele servicii secrete, are o alta filozofie. Aplicand parabola "sacului de lana pe care sabia nu-l taie", a inteles avantajul renuntarii la confruntarea dura cu NATO si SUA.

Crearea "Consiliului NATO - Rusia" s-a realizat in baza unor calcule pe care Administratia Bush le-a facut la vremea respectiva, in care au predominat interesele SUA in sfera petroliera, dupa cum si cele ale Kremlinului se raportau in mare parte la aceeasi problema, energetica.

Razboiul oleoductelor

In anul 2000, Rusia era a doua tara producatoare de petrol a lumii (dupa Arabia Saudita), pozitie de pe care putea sa impiedice dictarea de catre OPEC a pretului petrolului si sa elibereze SUA de dependenta lor prea mare fata de monarhiile din Golf (De altfel, in noiembrie 2001 s-a infiintat o comisie bilaterala, condusa de Dick Chaney si Mihail Kasianov, care stabilea ca "Rusia va fi un furnizor de energie pentru piata americana pe o baza permanenta". In aceeasi luna, compania petroliera YUKOS facea prima livrare de titei catre SUA prin supertanker). Rusia miza pe un eventual sprijin american in stabilizarea zonei caucaziene, spre a-si exploata si redimensiona oleA urmat o veritabila cursa pentru crearea premiselor de pe care, fiecare parte, separat, isi poate asigura suprematia in valorificarea marelui rezervor de hidrocarburi din bazinul Marii Caspice, demersurile vizand tarile riverane, indeosebi Azerbaidjanul. S-a declansat un adevarat razboi al oleoductelor. Rusia dispunea de un avantaj: cu o singura exceptie, oleoductele traversau teritoriul sau, deci pentru transportul titeiului din zona operatorii straini erau obligati sa trateze cu Moscova. Exceptia era semnificativa, insa: oleoductul Baku-Batumi avea terminalul la Supsa, pe teritoriul Georgiei - aspect care a facut ca atentia americanilor sa focalizeze in acest stat, fost sovietic, cu deschidere la Marea Neagra. SUA i-au impulsionat si sprijinit actiunile axate pe consolidarea independentei, iesirea de sub influenta moscovita si inscrierea pe un demers vizand integrarea in Alianta Nord Atlantica.

Intr-un context mai larg, expansiunea americana spre rezervorul hidrocarburilor caspice s-a inscris pe stimularea unor tendinte separatiste transcaucaziene, care fac si azi obiectul "conflictelor inghetate", contencios aflat in asteptarea unui moment prielnic detonarii de confruntari ce pot justifica interventia SUA, dupa ce in prealabil ar fi rezolvata ecuatia irakiana si iraniana, care pune in cauza existenta unei alte directii, cu incidenta spre acelasi spatiu caucazian, necesar a fi controlat spre edificarea unui coridor sigur de transport al hidrocarburilor caspice catre destinatii occidentale, se inscrie si ecuatia de securitate din zona extinsa a Marii Negre, unde SUA si-a asigurat avanposturi prin bazele militare din Romania si Bulgaria (alaturi de cele deja existente in Turcia).

Reactia Federatiei Ruse, care acuza "indiguirea" sa si a spatiului de securitate pe care si-l revendica in ideea protejarii "rusilor din strainatatea apropiata", a evoluat constant, de la atitudini protestatare pana la forme actuale, explicit de riposta. Prioritar a actionat in ideea impunerii sale ca prima putere mondiala in sfera energetica, reusind pana in prezent sa-si prezerve dominatia asupra oleoductelor caspice si sa acapareze suprematia asupra gazoductelor de care depinde si economia UE si, partial, a tarilor membre in "Grupul de la Shanghai". Rusia detine 12% din totalul explorat de rezerve petrolifere si 21% din rezervele de gaze naturale ale lumii.

Surprinzatoare este actiunea prin care, marcand "cucerirea" fundului oceanic de sub Polul Nord, prin arborarea unui steag al Federatiei Ruse, Moscova revendica platoul continental de 1,2 miliarde km2, de sub Cercul Polar, despre care se afirma ca adaposteste cel mai mare rezervor de hidrocarburi al lumii. Urmeaza, cu siguranta, un lung sir de dispute politico-diplomatice, in materia dreptului international.

Putin, avantajat de contextul international

Evolutiile pe plan international par, deocamdata, favorabile Rusiei. Razboiul impotriva terorismului international, cu interventiile militare din Afganistan si Irak, s-a dovedit a fi fost gresit estimat de strategii americani si evolueaza catre un esec al SUA si aliatilor sai. Deosebit de costisitor, a antrenat cheltuieli enorme, care intretin cursa inarmarii si creeaza reactii de respingere in interiorul statelor aliate, se soldeaza cu pierderi umane de o parte si de alta a beligerantilor, afecteaza stabilitatea regionala si impulsioneaza cresterea pretului petrolului in detrimentul statelor implicate si al tertelor tari dependente de rezervele arabe. Pe acest fond, state partenere in Coalitie si-au retras, sau isi propun retragerea propriilor militari din teatrele operationale.

Creste continuu reactia interna fata de atitudinea belicoasa a Administratiei Bush si, pe plan international, reactia fata de ceea ce s-ar dori sa fie "pax americana" - perceputa a fi doar anvelopa intereselor cinice ale unui grup de petrolisti, producatori si comercianti de tehnica militara.

Cronicizarea dramelor din Irak si Afganistan conduce la o continua regenerare a fortelor teroriste islamice precum si la o coagulare a pozitiilor antiamericane in state detinatoare de mari rezerve petrolifere (Iran, Venezuela si alte state latino-americane) care percep realitatea ca expansiunea SUA in lume se deruleaza doar pe directii in care exista mari cantitati de hidrocarburi si alte bogatii ale subsolului. Harta bazelor americane in lume releva "coincidenta" amplasarii lor in zone cu mari rezerve de hidrocarburi, resurse biologice de minerale si apa, ori in proximitatea traseelor de transport ale acestora.

Semnificativa este mentiunea din raportul "Future Trends in External Engagement with Africa" (Tendinte viitoare in angajamentul extern din Africa), in care se afirma ca necesitatea crearii U.S. AFRICOM, in februarie 2007, este data de "cresterea importantei sectorului petrolier in calculele politice americane din Africa" (Nigeria, Angola, Sudanul - care dispun de rezerve ce pot depasi, in productia petroliera, Iranul si Arabia Saudita). Ambasadorul SUA la ONU, Zalmay Khalilzad, a atentionat ca, in situatia in care Sudanul nu va accepta prezenta fortelor de pace in Darfur, "SUA vor trece la adoptarea rapida de masuri unilaterale". De ce interesul subit al Washingtonului pentru formarea unei coalitii militare in Darfur, dupa ce o perioada lunga, in care drama umanitara a evoluat spre cote greu de controlat, nu a luat nici o atitudine? Sa fie doar o repliere a SUA catre zonele petrolifere africane (unde China are deja o prezenta considerabila) dupa ce razboiul oleoductelor caspice a fost castigat de Federatia Rusa?

Patru poli de putere, trei mari forte militare

Pe "esichierul planetar" (expresie indusa in limbajul analistilor geostrategici de Henry Kissinger) exista o superputere militara, SUA, cu o forta care le surclaseaza, prin buget, pe toate competitoarele sale (Federatia Rusa, China si UE ). Potrivit "Center for Arms Control and Non Proliferation", bugetul militar al SUA de 625 miliarde dolari anul acesta va creste in 2008 la 640 miliarde dolari.

In SUA exista 6000 baze militare, totalul personalului militar insumeaza 1.400.000 de oameni, din care 325.000 se afla in afara granitelor nationale, in locatii dispuse pe o retea care urmareste cu acuratete marile trasee energetice ale planetei.

Pe locul secund se afla Federatia Rusa, mostenitoarea cvasitotalitatii arsenalului fostei Uniuni Sovietice, care, dupa un timp in care a traversat un declin drastic, indus de insuficienta resurselor bugetare, a revenit in joc, conservand piloni din extremitati (Kaliningradul, Transnistria si Vladivostocul), revitalizandu-si segmentele operationale ofensive, cu accent pe inzestrarea lor cu tehnica de ultima generatie, dezvoltand cercetarea tehnico-stiintifica militara la nivelul suficient de contrapondere fata de ofensiva americana. Putin a crescut bugetul Apararii cu aproape 500% (desi cel din 2007 este de 40 de ori mai mic decat cel american; se vehiculeaza, insa, informatia conform careia 44% din cheltuielile militare ruse nu se cunosc, scapand controlului civil).

Pe locul trei se afla China, cu cea mai mare armata ca numar de militari, 2,5 milioane, cu un buget de aproximativ 45 miliarde dolari si 18 baze de lansare a rachetelor nucleare cu un singur focos I.C.B.M., cu numeroase echipamente pentru rachete de croaziera cu raza lunga de actiune si instalatii ultramoderne de interceptare radio-electronica, inclusiv a rachetelor americane. Cu ocazia aniversarii a 80 de ani ai armatei populare, presedintele Hu Jintao preciza: "Odata cu cresterea economica, vom mari, gradual, bugetul destinat armatei, pentru a continua modernizarea sa in interesul securitatii".

Intr-o ordine fireasca, ar trebui sa plasam pe locul patru puterea militara a Uniunii Europene dar, deocamdata, nu putem sa luam in calcul o astfel de entitate necristalizata inca, functionala "de facto" cu dispersii in interiorul NATO.

Pe aceasta stare de fapt ne permitem sa afirmam ca destinul societatii planetare parcurge o etapa multipolara. Limitele hegemoniei unipolare ( SUA sunt evidente si, cu siguranta, vor fi mai accentuate dupa ce actualul presedinte american, Bush junior, va parasi Casa Alba.

Razboiul de pe frontul nevazut

Mentionam ca in ecuatia noastra nu am inclus rolul si efectele serviciilor secrete ale tuturor partilor. Liderul de la Kremlin le acorda un interes special, afirmand recent ca "situatia internationala si interesele politice interne reclama ca Serviciul de Informatii Externe sa-si intensifice capacitatea de culegere si analiza a informatiilor necesare conducerii statului". Recent, Duma de Stat a initiat un act normativ prin care, in 39 de sectoare strategice, strainii nu pot detine mai mult de 50% din actiuni, iar serviciile secrete pot bloca anumite acorduri de parteneriat in aceste sectoare. FSB are drept de veto asupra acordurilor din industria de armament, aviatie, energie atomica.

Noul mediu de securitate determina cresterea rolului serviciilor secrete de o parte si de alta, nu doar din ratiuni axate pe combaterea terorismului international si a celorlalte amenintari transfrontaliere. Cu certitudine, spionajul a ramas unul dintre cele mai active domenii de activitate ale serviciilor secrete, cu sarcini in concurenta acerba din sfera economica, in industria tehnologiilor militare si in cunoasterea planurilor strategice adverse (dovezi in acest sens transpar periodic: "defectarile unor agenti", prezenta unor sateliti si alte aparate de zbor cu tehnologii sofisticate de spionaj).

Semnificativ este, in prezent, diferendul ruso-britanic pe tema dosarului Litvinenko-Lugovoi, soldat cu expulzarea, de o parte si de alta, a cate patru diplomati acuzati de spionaj. In linii mari, cazul se aseamana cu diferendul similar ruso-american, cand dupa arestarea lui Edmond Pope condamnat pentru spionaj dar gratiat de Vladimir Putin, Departamentul de Stat a decis expulzarea a 50 de diplomati rusi banuiti ca lucreaza pentru SVR. Rusia a reactionat imediat si, pe principiul reciprocitatii, a expulzat 50 de diplomati americani (Evenimentul avea loc la inceputul mandatului de presedinte al lui George W. Bush).

Dosarul Litvinenko indica atitudinea transanta a Marii Britanii de a nu permite ingerintele serviciilor secrete rusesti pe teritoriul sau, cu usor accent provocator (deoarece solicitarile Londrei de extradare a lui Lugovoi erau de la inceput sortite esecului, stiut fiind faptul ca serviciile secrete moscovite isi pedepsesc totdeauna tradatorii si nu angajeaza negocieri pe aceasta tema decat atunci cand au un castig). In plus, miza disputei nu o reprezinta Litvinenko, ci magnatul Boris Berezovski, principalul oponent a lui Vladimir Putin, care recunoaste ca actioneaza de la Londra pentru "rasturnarea de la putere a liderului de la Kremlin" (Un reprezentant al serviciilor secrete ruse afirma ca "Berezovski este sustinut puternic de americani, pentru a crea in Federatia Rusa un curent de opinie anti-Putin si nuclee operationale, pe structura unor ONG-uri, in acest sens").

Consolidata economic si militar, Rusia lui Putin revine in forta

Imediat dupa ce a devenit presedinte al Federatiei Ruse, Vladimir Putin, fost ofiter KGB, care avea in biroul sau tabloul lui Petru cel Mare, acuzand "indiguirea" tarii de catre armatele americane, a emis decretul referitor la "conceptul de securitate nationala", in care insista asupra "necesitatii de a contrabalansa agresiunea externa reprezentata de extinderea NATO" si punea accent pe cresterea investitiilor militare. (Atunci, un raport al autoritatilor canadiene considera ca decretul "marcheaza hotararea Rusiei de a-si restabili rolul in treburile internationale, bizuindu-se pe o armata puternica si potential agresiva, fapt care antreneaza posibilitatea revenirii la tensiunile din timpul razboiului rece. Punerea in practica a conflictului reprezinta o amenintare fundamentala pentru securitatea internationala".)

Dupa 11 septembrie 2001, Kremlinul a achiesat la razboiul impotriva terorismului international si, in 2002, la Roma, a luat fiinta Consiliul NATO-Rusia care elabora "Declaratia sefilor de stat si de guvern din statele membre ale NATO si din Federatia Rusa", ca un corolar al altor intelegeri ce se derulasera pe relatie directa cu SUA.

Anterior, Rusia isi inchisese baza navala de la Cam Rauh din Vietnam si statia de ascultare de la Laurdes din Cuba, acceptase sosirea primilor soldati americani in Uzbekistan, in cadrul ofensivei contra talibanilor si protestase anemic impotriva deciziei unilaterale a SUA de retragere din Tratatul ABM si trimiterii de consilieri militari la Tbilisi.

Washingtonul stigmatiza colaborarea nucleara militara cu Iranul, reprosa Moscovei opozitia fata de largirea NATO prin integrarea tarilor baltice si demersurile sale de a crea o "lume multipolara", era ingrijorat de noul concept de securitate nationala a Federatiei Ruse - care preciza "necesitatea de contrabalansare a oricarei amenintari de agresiune externa, indeosebi cea reprezentata de extinderea Aliantei Nord Atlantice".

Avand ca argument dreptul la atitudine in replica fata de incalcarea de catre SUA a "International Nuclear Non Proliferation Treaty" si "Conventional Armed Forces in Europe", invocand "indiguirea" de catre NATO si amplasarea bazelor americane in proximitatea propriului spatiu de securitate (in Romania si Bulgaria) precum si demersurile vizand extensia in spatiul european (Polonia si Cehia) a scutului american antiracheta, Moscova a suspendat respectarea Tratatului Fortelor Conventionale in Europa (amenintand cu iesirea din acesta) si precizeaza ca "isi rezerva dreptul aducerii unui numar mai mare de arme la frontierele sudice si vestice ale Federatiei Ruse". Kremlinul a trecut deja la demonstratii de forta: avioane rusesti au fost semnalate in apropierea spatiului aerian britanic, altele au intrat in spatiul aerian al Georgiei unde au lansat o bomba, Rusia a testat, cu succes, lansarea unei rachete din Atlantic catre o tinta dintr-o zona nordica a propriului teritoriu.

Retorica reprezentantilor moscoviti pe tema neacceptarii continuarii demersurilor americane de incercuire militara a Federatiei Ruse evolueaza catre tonalitati agresive. La randul ei si China, prin manevre militare si etalari festiviste ale potentialului sau de aparare, da de inteles ca, pe suportul unei economii ce tinde sa ocupe primul loc in lume in raza anilor 2030, nu este dispusa sa accepte hegemonia unipolara.

Fie si numai pe baza aspectelor expuse, reprezentand doar o parte a dezvoltarilor strategice "la vedere", concluzionam ca, in fapt, cursa inarmarii, care nu a incetat niciodata, evolueaza intr-o noua faza in care echilibrul strategic mondial va fi cu siguranta multipolar. Parcurgem o etapa in care se cauta formula optima de coexistenta a cel putin patru poli de putere: SUA, Federatia Rusa, China si UE. Angajate intr-o competitie inegala pentru asigurarea resurselor vitale, prioritar energetice.

Phanta rei! Talazul evenimentelor actuale a sfaramat vechile modele si previziuni, din cioburile lor aceiasi autori, ca intr-un joc de puzzle, incearca sa refaca noi doctrine si planuri cu iz profetic. Au revenit in scena Kissinger si Primakov, sfatuitorii din umbra ai celor doi atleti care se infrunta, George W. Bush si Vladimir Putin, inainte de a parasi comanda celor mai mari si mai dotate armate care au existat vreodata.

Poate fi destinul planetei dus mai departe sub obedienta unipolara? Aceasta este intrebarea. Aceasta a fost si ratiunea intalnirii, in 13 iulie a.c. a grupului de dialog Rusia - USA din statiunea Novo Ogariovo, unde Vladimir Putin i-a primit pe H. Kissinger si G. Schultz, insotiti de E. Primakov!

Deocamdata "Incredibila alianta Rusia - Statele Unite" a lui Pierre Lorraine se dovedeste a fi mai mult ca oricand, incredibila.

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=226059&data=2007-09-01