Povestea incepe imediat dupa revolutie, cand, deindata ce euforia si confuzia momentului incep sa se risipeasca, intelighentia intelege ca noua putere e controlata de fosti comunisti, ca trecerea de la totalitarism la democratie se face cu aproape aceiasi oameni la conducere (de fapt cu secondantii predecesorilor). In atari imprejurari, anti-comunismul cvasi-generalizat in randurile populatiei inainte de 1989, inca mai radical in cazul intelectualilor, caci sustinut de o intelegere conceptualizata a istoriei, s-a transformat in 1990 in anti-neocomunism. Ion Iliescu, fost ministru in vechiul regim, apoi prim-secretar de judet s.a.m.d., relansat ca lider al revolutiei si apoi presedinte al Romaniei democratice, ales in mai 1990, a devenit simbolul acestei perpetuari la varf. Abuzurile noii puteri, tendintele autoritariste, mineriadele ca solutii de blocare a protestelor populare - toate au confirmat in epoca justetea atitudinii anti-neocomuniste ca noua forma de radicalism politic si moral. Pentru ca dupa aceea situatia sa evolueze foarte rapid: in primavara lui 1992 administratia din aproape toate marile orase a fost preluata de partidele anti-Iliescu, alegerile generale din acelasi an au condus la formarea unui Parlament foarte echilibrat, iar Iliescu insusi, castigator in 1990 cu 83%, a avut nevoie de un al doilea tur de scrutin pentru a obtine un nou mandat. Chiar daca presedintele a putut instala un guvern de orientare etatista si antireformista, lucrurile au mers inainte si tanara noastra democratie s-a stabilizat. In primavara lui 1995, un grup de patru formatiuni politice - PAC, PL '93, PSDR si UDMR - au simtit ca maniheismul viziunii bazate pe anti-comunism a devenit anacronic si au iesit din Conventia Democratica, "frontul" opus pana atunci FSN-ului "nascut in revolutie". Alegerile din 1996 au produs si prima rotatie la guvernare, proband faptul ca Romania progresase pana la statutul de democratie functionala.
De-atunci incoace, la retorica anti-neocomunista n-au mai recurs decat anumite grupuri intelectuale. Intre timp tara s-a schimbat, societatea romaneasca s-a transformat in profunzime, orientarile ideologice si politice s-au diversificat, anti-neocomunismul fiind folosit ca solutie de disimulare a conservatorismului radical in versiune "elitista", aflat in imposibilitatea de a-si recunoaste adevarata identitate, periculos de apropiata de extrema dreapta (nationalista, anti-occidentala, anti-globalista, anti-"corectitudine politica" etc.). Drept care grupurile in cauza, reprezentative doar pentru o parte - restransa dar foarte vocala - a intelighentiei autohtone, s-au reactivat ori de cate ori respectivul maniheism a revenit la ordinea zilei: in polemicile legate de fosta Securitate, cu ocazia condamnarii oficiale a vechiului regim, ca si - in ultima vreme - de partea lui Traian Basescu, atunci cand, din postura de sef al statului, acesta a propus inca o data o interpretare in alb si negru a societatii romanesti, erijandu-se in luptator pentru democratie impotriva restului clasei politice, care ar fi "neocomunista" si controlata de "securisti", de asta data deghizati in "oligarhi". Semnand petitii partizane politic, organizand actiuni de sustinere a presedintelui si de condamnare a Parlamentului, grupurile elitei radical-conservatoare se condamna singure la faliment moral, recunoscandu-si incapacitatea de a-si asuma rolul de instanta independenta pe care intelighentia il joaca in societatile democratice...
Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=219998&data=2007-05-03