Nevoit sau, mai bine zis, dorind sa scriu articolul despre Nicolae Steinhardt pentru "Dictionarul general al Literaturii Romane" (ajuns, iata, la litera "S", spre mirarea scepticilor si disperarea rauvoitorilor care considera ca asemenea lucrari sunt faraonice si inutile!), am recitit scrierile confesive ale Calugarului de la Rohia si am consultat, totodata, amintirile si studiile publicate in ultimul timp despre viata si opera acestui scriitor si duhovnic spiritual care, in nebunia generala prin care trecem si in confuzia de valori in care ne-am instalat de aproape 18 ani, devine din ce in ce mai mult un punct de reper moral si un simbol, de putem spune astfel, al demnitatii intelectuale romanesti.

Trei zile de gandire

Citind "Autobiografia" din 1987, "Jurnalul fericirii" si alte insemnari despre anii lui de detentie si convertirea sa religioasa, am ajuns in mod inevitabil la momentul arestarii sale si la dialogul, cunoscut de acum, cu tatal sau, Oscar Steinhardt, inginer si arhitect, ofiter in rezerva, ranit la Marasesti, decorat cu "Virtutea militara". Iata in rezumat, pentru cititorii ziarului ZIUA, cum au decurs lucrurile. In 1958, Constantin Noica (pe care Steinhardt il vizitase inca din septembrie 1953 la Campulung, unde filosoful avea domiciliul obligatoriu) este arestat impreuna cu Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Sergiu Al. George, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, Theodor Enescu... La 31 dec. 1959, scriitorul este convocat la Securitate si i se propune: a) daca accepta sa fie martor al acuzarii intelectualilor din "lotul intelectualilor mistico-legionari" va fi lasat in libertate si b) daca nu accepta, va lua locul in boxa alaturi de prietenii sai. Steinhardt cere trei zile de gandire.

Zile linistite si nopti cumplite sau invers

Ce urmeaza este o emblematica parabola morala, povestita si scrisa de cel care a trait-o. Autorul acestui articol a auzit-o mai intai povestita de Marin Preda, a ascultat-o, apoi, relatata in termeni mai exacti chiar de Nicolae Steinhardt in timpul unei calatorii facute impreuna in anii '80 in satul Ladesti din Valcea. A citit-o, apoi, in scrierile confesive ale autorului si in confesiunile prietenilor sai. Se poate pune temei, asadar, pe autenticitatea acestei istorii. De altfel, in Autobiografia pe care o scrie "din porunca Arhiepiscopului Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man", duhovnicul sau, scriitorul aminteste acest episod. Cerand, dar, trei zile de gandire, se duce la tatal sau pentru a-i cere parerea daca sa accepte sau nu propunerea Securitatii. Tatal, batran intelept, il asculta cu atentie si-i spune la urma: daca vei accepta sa fii martorul acuzarii vei avea zile linistite si nopti cumplite, iar daca nu vei depune marturie impotriva prietenilor tai vei avea nopti linistite si zile teribile, asa ca n-ai de ales (citatul este o parafraza), i-ar fi spus batranul ovrei, usor iritat ca fiul sau a putut pune in cumpana cele doua situatii. Fiul a inteles numaidecat judecata tatalui si s-a indepartat. A avut timp sa auda, totusi, indemnul de a se purta curajos si nu ca un "j.c." (o formula ce nu poate fi reprodusa intr-un articol deoarece este luata din jargonul pamfletarilor antisemiti; tatal o foloseste inadins pentru a intari, prin contrast, simtul moral al fiului ce optase deja pentru puscarie, nu pentru delatiune).

Botezat cu ibricul

Nicolae Steinhardt refuza, asadar, propunerea de a fi martorul acuzarii si, in consecinta, este inclus de Securitate in "lotul mistico-legionar Noica-Pillat". E judecat si condamnat la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii statului. Este intemnitat si trece prin inchisorile de la Jilava, Gherla, Aiud pana in august 1964 cand este eliberat in urma gratierii generale a detinutilor politici. Pana atunci are loc in detentie un eveniment esential pentru biografia lui spirituala: la 15 martie 1960, in inchisoarea de la Jilava, primeste Botezul. Devine, cu alte cuvinte, crestin-ortodox. "Atunci - scrie el mai tarziu - n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit in ajutor"... A fost botezat in celula 18 "de pe sectia a doua" de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu asistat de doi preoti greco-catolici, aflati in celula. A fost stropit cu apa dintr-un ibric smaltuit. Nas i-a fost Emanuel Vidrascu, coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu. Un botez, asadar, clandestin si cu caracter ecumenic. Eseistul il primeste cu evlavie si, mai tarziu, va lauda in marturisirile sale puscaria care i-a permis crestinarea.

Inchis in celula cu fosti studenti legionari

Un paradox pe care il va repeta un alt fost puscarias politic: Noica. Si el va elogia inchisoarea pentru ca, spune filosoful, aici a avut timp sa-si puna ordine in concepte. Trebuie luat din aceste propozitii nu lauda detentiei (care nu poate fi in veci justificata), ci apologia spiritului care, in detentie, gaseste o justificare pentru a supravietui si pentru a nu se umili. Spiritul care ajunge fie la conceptele filosofiei, fie la "credintosenie", dupa o formula a lui Steinhardt. Gratiat in 1964, el se grabeste sa desavarseasca Botezul (diaristul noteaza totdeauna cu majuscula acest cuvant) prin "mirungere" la Schitul Darvari, unde primeste din mainile preotului Gheorghe Teodorescu sfanta impartasanie. Duce de atunci o viata crestina conform regulilor stabilite de biserica.

Despre viata lui in puscarie circula multe istorii, cele mai multe, probabil, reale. Se zice ca temnicerii, pentru a-l umili si mai mult, il introduceau, de pilda, intr-o celula in care se aflau inchisi de multi ani fosti studenti legionari. Ideea prigonitorilor era de a-l pune pe evreul Steinhardt intr-o situatie imposibila in mijlocul dusmanilor sai ideologici traditionali.

Injuriat, batut, infometat

Puscariasul Steinhardt descopera insa ca dusmanii sai potentiali sunt niste oameni nenorociti, doborati de suferinta. Are revelatia milei, sentiment profund crestin. Alta data, scriitorul se ofera sa ingrijeasca un coleg de celula, fost legionar si acesta, grav bolnav, abandonat de medicii inchisorii. Steinhardt il curata, il hraneste si, in cele din urma, il salveaza de la moarte. Cand bolnavul deschide ochii si observa cine este salvatorul sau, ii suiera printre dinti o injurie antisemita de o maxima vulgaritate. Netulburat, Nicolae Steinhardt duce mai departe misia sa crestina ingrijind in continuare pe dusmanul care-l insultase... Scena a fost preluata de Marin Preda in romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni". Pentru faptele sale crestinesti, scriitorul este bagat de mai multe ori la carcera, injuriat de paznicii patibulari, batut, infometat. Nimic nu-l face sa renunte. Se ofera sa care in locul detinutilor slabiti de detentie hardaul cu excremente din celula, posteste doua zile pe saptamana, face de serviciu la curatenie peste rand, participa, in fine, la viata intelectuala a celulei, povestind cartile pe care le-a citit. Cei care l-au ascultat in aceasta "Academie de sub pamant" - cum ii spune Petre Pandrea, alt personaj al rezistentei intelectuale romanesti - marturisesc ca Steinhardt avea un dar remarcabil de povestitor si analist. Are o minte vioaie, deschide paranteze, stie sa foloseasca termeni colorati luati din carti sau din limbajul strazii (fapt ce se observa si in scrierile sale), in fine, eseistul are din ce in ce mai mult vocatie de duhovnic. Incurajeaza pe cei slabi si ajuta pe cei neputinciosi, desi nici el nu este o stanca de robustete.

Debut editorial la 64 de ani

Scapat de detentie, face muncile cele mai grele si mai nepotrivite pentru un intelectual cu trupul subrezit de cei peste sase ani de regim penitenciar: devine, de pilda, incarcator-descarcator pe un camion care furnizeaza marfa pentru "Alimentara". In 1968 este victima unui accident de circulatie si sta in spital multa vreme. La sugestia prietenilor sai (printre ei se afla si Al. Paleologu) reincepe sa publice (traduceri, articole, mici eseuri) in "Secolul 20" si "Viata Romaneasca"... Un deceniu de traduceri, spune el mai tarziu. A tradus intre altele Alain (Studii si eseuri. Pareri despre fericire. 1973), Rudyard Kipling (Stlky et comp., 1977). La 64 de ani, debuteaza editorial cu volumul de eseuri si critica literara, "Intre viata si carti" (1976), urmat de "Incertitudini literare", (1980, premiul criticii literare al Uniunii Scriitorilor). Un debut asa de tarziu reprezinta o performanta in critica literara romaneasca. Eseistul continua sa scrie, are succes printre tineri, calatoreste in strainatate, duce o viata religioasa ce nedumereste pe unii contemporani. Tanjeste dupa o viata crestina mai intensa si, dupa moartea tatalui (1967), incepe sa caute o manastire pentru a se retrage. Este ajutat de prietenul sau, Noica, filosoful care va cauta si el un loc de refugiu si de meditatie (il afla, se stie, la Paltinis).

Un mare neastampar si o mare bunatate

Nicolae Steinhardt alege manastirea Rohia din Maramures si, la 16 august 1980, episcopul Justinian Chira, arhiepiscopul Teofil Herineanu si staretul manastirii, arhimandritul Serafim Man, il randuiesc in obstea manastirii. Devine bibliotecar, cu obligatia de a pune ordine si sa intretina cele 23.000 de carti cate are Manastirea Rohia. Robul lui Dumnezeu, Nicolae, este multumit si mai aduce o data slava lui D-zeu pentru ca a fost invrednicit sa devina calugar: "Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingaduie sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvantat". I se ingaduie sa tina o camera la Bucuresti pentru nevoile sale scriitoricesti. Apare din cand in cand in Capitala, isi viziteaza prietenii, ia carti cu imprumut, apoi dispare cu lunile. Si-a lasat barba si chipul lui, slabit, seamana din ce in ce mai mult cu un sfant dintr-o icoana bizantina. Mersul sau e zorit si nesigur, glasul e, tot asa, precipitat, cu o tonalitate variabila. Este in toata fiinta omului acesta citit si prietenos un mare neastampar si o mare bunatate.

O viata demna, exemplara

O bunatate activa, usor agitata, si o vointa neascunsa a proaspatului calugar de a se identifica total cu noua lui conditie. Nu-si pierde vremea, are rubrici in revistele vremii, tine predici, indruma pe vizitatori, din cand in cand calatoreste. In 1982 publica un eseu despre Bogza (cu un titlu lung, imposibil de memorat), apoi "Critica la persoana intai" (1983), "Escale in timp si spatiu" (1987), "Prin altii spre sine" (1982). Eseurile teologice si predicile religioase le iscaleste cu numele Monahul Nicolae Delarohia. Acestea au fost publicate, dupa 1980, de ucenicii sai.

In martie 1989, angina pectorala de care suferea de multa vreme se agraveaza si, plecand spre Bucuresti pentru a consulta medicii, se opreste la Baia Mare unde, la 29 martie, Parintele Nicolae isi afla sfarsitul. In ajunul mortii, Ioan Pintea si Virgil Ciomos, ucenicii si prietenii sai, reusesc sa recupereze din chilia Parintelui Nicolae o buna parte dintre textele lui. Soarta "Jurnalului fericirii" (confiscat, cum se cunoaste, de Securitate, rescris, difuzat la Europa libera, recuperat de autor in anii '80) ii pusese pe ganduri pe Nicolae Steinhardt si pe prietenii sai, facandu-i pe toti sa fie mai vigilenti si sa puna din vreme la adapost manuscrisele calugarului. Biografia sa lumeasca se opreste aici. O viata demna, exemplara, intr-o istorie plina de violente, tradari si tragedii de tot felul. Scriitorul Nicolae Steinhardt a avut taria sa treaca frumos prin ele.

Intertitlurile apartin redactiei

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=219983&data=2007-05-03