Fragil ancorat in apele neutre ale Elvetiei unde a studiat regia, navigand cu har prin apele mocirloase ale cinematografiei romanesti si batand recordul premiilor europene de prestigiu, Cristi Puiu este liderul de generatie al tinerilor cineasti romani. Cu scurtmetrajul "Marfa si banii" a fost selectat la Cannes, cu "Un cartus de Kent si un pachet de cafea" a impuscat "Ursul de aur" la Berlin, ceea ce nu a impresionat juriul Consiliului National al Cinematografiei care a respins finantarea scenariului pentru "Moartea domnului Lazarescu". Lungmetrajul avea sa ia premiul sectiunii "Une certaine regard" la Festivalul de la Cannes si cinci premii la TIFF-2005, pentru a confirma ca nici filosof, nici regizor mare nu poti fi in tara ta. Interlocutor nazuros, Cristi Puiu se revendica de la Kafka, e absorbit de tema comunicarii intre oameni, tot atat cat de iubire sau moarte si emite credinta extravaganta ca filmul e mai mult stiinta decat arta.

Cinematografia romaneasca rar face sali pline, asa incat un tanar cineast sa fie motivat de succesul de casa. Ce motiveaza generatia noua de regizori sa faca film: premiile de festival?

Nu pot raspunde pentru colegii mei de generatie, dar pentru mine aceasta este o intrebare gresita. Eu fac filme pentru mine insumi, dar circuitul firesc al oricarui produs cinematografic este festivalul. Festivalul nu exclude publicul, publicul nu exclude festivalul. Gimnastele din Romania nu se produc doar in fata publicului roman. Ele se antreneaza pentru olimpiade, pentru campionate mondiale, pentru campionate europene. Regizorii din Romania trebuie sa treaca obligatoriu prin festivalurile internationale, pentru ca festivalurile internationale reprezinta o trambulina pentru propulsarea filmului pe piata externa. Daca vrem sa avem o cinematografie performanta trebuie sa intram pe piata europeana si pe piata internationala. Acela e judecatorul suprem, nu piata romaneasca, din doua motive: piata romaneasca este aproape inexistenta pentru ca se fac foarte putine filme si pentru ca publicul este obisnuit ca produsele facute in Romania sunt proaste, deci si filmul romanesc e prost.

Problema difuzarii filmelor in Romania

Si asta e realitatea?

Asta e realitatea! Ciocolata elvetiana e ciocolata. Ciocolata romaneasca incearca sa fie un fel de ciocolata elvetiana, Logan-ul incearca sa fie un Renault. Publicul romanesc se gandeste "Nu ma duc sa vad filme romanesti ca sun proaste". Si atunci salile sunt goale. Mai trebuie adaugat insa ca nu exista o piata de desfacere in Romania a produselor cinematografice, a filmelor. Jumatate din incasarile de anul trecut au venit de la Mall-ul de la Bucuresti, Multiplex-ul de la Bucuresti. Acum exista un alt Multiplex, la Plazza, se va deschide unul la Iasi, exista unul, mi se pare, la Constanta, la Timisoara se va deschide, la Oradea exista unul care functioneaza, dar asta inca nu a rezolvat problema distributiei.

Cum functioneaza o piata normala de desfacere a filmului?

In primul rand cu o dotare buna, sali functionale, utilate cu aparate de proiectie, cu sunet la standard international, cu scaune confortabile, cu aer conditionat, asa incat si vara, si iarna sa poti intra acolo fara sa te sufoci vara si sa ingheti iarna.

Revin la tanara generatie de cineasti. Conteaza daca termina o facultate de profil, unde o fac, conteaza cum isi desavarsesc educatia in general sau e o chestie de talent? Pun intrebarea fiindca stiu ca ati facut o vreme pictura, in Elvetia.

Conteaza. N-am stat sa masor cat conteaza una, cat conteaza alta, dar obligatoriu este sa te intereseze. Nu am facut facultatea in Romania, dar stiu ca in Romania lucrurile functioneaza asa: trebuie sa ai o diploma. Asta e o prostie. Pentru meseriile artistice, nu stiu cum sa le spun altfel, nu e nevoie de diploma. Birocratia asta vine din frica si ignoranta: sa fii acoperit cu hartii. Sunt atatia absolventi, atatia oameni care termina studii artistice superioare, dar foarte putin dintre ei se disting, foarte putini ies din rand. Unde se duce majoritatea? Ingroasa randurile birocratiei si te vor altoi pe tine, punandu-ti bete in roate. Asa se consolideaza sistemul. Dar se intampla si altundeva, nu numai in Romania.

Figuri de trista faima ale cinematografiei romanesti

E vorba de experienta avuta cu Consiliul National al Cinematografiei, de la aplicatia respinsa pentru filmul recent premiat la Cannes, "Moartea domnului Lazarescu"?

Am avut si experiente anterioare la CNC si am protestat in presa eu si Razvan Radulescu, dar nu s-a intamplat absolut nimic. Asta s-a intamplat in 2001, eram proaspat selectionat la Quinzaine des Realizateurs la Cannes, dar nimeni nu a miscat un deget. Am protestat, dar nu s-a intamplat nimic. Am fost deceptionat si de presa, n-am vazut nici o ancheta serioasa, nimic. Vreau sa spun un lucru important. In cinematografie, o data cu Legea Nicolaescu, din anul 2001 incoace, s-a constituit la CNC un soi de Colegiu consultativ, asa se chema parca, format din Nicolaescu, Carmazan tot felul de figuri de trista faima ale cinematografiei romane care decideau, taiau si spanzurau in materie de concursuri: si ce daca a luat Ursul de Aur la Berlin, noua nu ne place etc. Era revoltator in primul rand fiindca acestia se afla intr-o situatie clara de conflict de interese. Nu trebuia sa fie nevoie de protestul nostru, al tinerilor, pentru ca presa sa semnaleze defectiunea.

Din cate stiu, presa a semnalat...

Dupa ce am facut scandal din nou, in 2003. In 2001 au publicat protestul si atat. Fara ecouri, si atunci eu si Razvan Radulescu protestam din pozitia noastra de scenaristi care prezentaseram doua proiecte: "Hrana pentru pestii mici" care urma sa fie regizat de Stere Gulea si "Niki Ardeleanu, colonel in rezerva", care urma sa fie regizat de Lucian Pintilie. Eu spun ca daca e sa se intample o schimbare favorabila in Romania, se va face prin solidaritate. Noi, in cinematografie, am incercat in 2003 sa schimbam cat de cat. E drept, ca atunci cand iesi din tara si pe la festivaluri se uita toti la tine ca la o ciudatenie, "Romania, ce-o mai fi si asta?". Atunci fie te dezumfli, fie vii inapoi si zici ca trebuie facut ceva: oameni talentati exista, subiecte exista cu ghiotura. Mai e nevoie de solidaritate. Solidaritatea asta se poate cristaliza in jurul unei idei. In cinematografie nu exista o politica limpede, coerenta. De aceea n-am acceptat intrebarea anterioara, fiindca nu exista filme de festival si filme de public. Exista filme bune si filme proaste. Atat.

Am inteles din formulari ca solidaritatea de breasla nu-i usor de obtinut. Atunci, ce anume va poate motiva si duce inainte pentru a face film romanesc: consecventa, ambitia, dorinta, visul?

Pe mine nu solidaritatea ma duce inainte, ci interesul pentru film. Punct.

Interesul pentru film nu-i destul sa coaguleze si o solidaritate in jurul lui?

Eu vorbeam despre o solidaritate foarte specifica. Trebuie sa existe o idee directoare: ce vrem sa facem din film, ce vrem sa facem cu cinematografia romana? De exemplu: partidul la putere si-a propus sa foloseasca cinematografia pentru propaganda, sau se doreste sprijinirea filmului de autor, si atunci stim toti ce se vrea, ca sa decidem fiecare pentru sine daca se baga sau nu. Acest gen de solidaritate se obtine prin dezbateri, discutii, consultari. Noi ar trebui sa avem o premiera pe luna. Daca am avea o premiera pe luna atunci filmul romanesc s-ar reaseza pe propriile lui picioare, dar cand vorbesc despre o premiera pe luna, vorbesc despre filmele care sa prezinte un interes.

Si nu exista la nivelul CNC o strategie?

Sunt multe criterii care se incaleca, precum ar fi criteriul numarului de spectatori alaturi de criteriul premiilor internationale. Nu exista deocamdata conditia ideala in care numarul de spectatori sa reprezinte un criteriu in ceea ce priveste valoarea filmului. Exista filmul, un produs, si exista promovarea care daca e facuta bine aduce mult public in sala. Filmul care a dus cei mai multi spectatori in sala este "Garcea si oltenii". Promovarea lui s-a petrecut prin intermediul PRO TV-ului. Mai intai au fost emisiuni, emisiuni, emisiuni, pe care lumea le stia si pe acest fond a aparut si promovarea propriu-zisa a filmului "Garcea si oltenii", promovare care a adus vreo 350.000 de spectatori in sala, asa stiu, cifra-record in Romania. Daca judecam succesul unui film in raport cu beneficiul financiar pe care il aduce, atunci in Romania nu avem asemenea film, nu exista un film care care sa-si fi acoperit bugetul.

Si atunci ce este filmul bun?

Filmul bun este un efect secundar al unei investitii emotionale si intelectuale ale autorului. El este un efect secundar, pentru ca aceeasi investitie intelectuala si emotionala se poate transforma in esec. Singurul lucru limpede este ca doar filmele bune vor ajunge sa fie distribuite cu foarte mult noroc si cu o buna politica manageriala pe piata europeana si internationala. Iar cand vorbim de niste produse in limba romana, avem din start un obstacol.

E ca atunci cand se difuzeaza la noi filme daneze sau norvegiene si rezerva pleaca de la recunoasterea limbii...

Nu, e mai rau. A remarcat Dan Fainaru ca din cauza invaziei filmelor americane am ajuns sa ne raportam la filmele vorbite in propria noastra limba ca la niste produse exotice. Din cauza obisnuintei. Exista leac: tai zece ani filmele americane si dai filme poloneze, cehesti, unguresti, ca ne cunoastem intre noi si atunci poate ca lucrurile vor sta altfel, vom incepe sa dorim si filme romanesti.

"Sase povestiri de la marginea Bucurestiului"

Uneori dialogurile in filmul romanesc sunt atat de artificiale, incat, intr-adevar suna exotic. A propos, cine a scris dialogurile in "Moartea domnului Lazarescu"? Suna normal...

Noi l-am scris, Razvan Radulescu si cu mine.

Ce contine proiectul "Sase povestiri de la marginea Bucurestiului" si ce urmeaza dupa prima "povestire", adica "Moartea domnului Lazarescu"?

Sunt sase povesti de dragoste de la marginea Bucurestiului. In "Moartea domnului Lazarescu" ar fi vorba de dragostea pentru aproape si acesta era un exemplu de viziune asupra iubirii de aproape pe care o am.

L-am simtit ca pe un film fara metafizica, totusi...

Metafizica vine sau ar trebui sa vina si ar fi bine sa vina dupa ce omul iese din sala, nu in sala. Asta este parerea mea. Bineinteles ca se intampla sa te napadeasca metafizica la primele cinci minute dupa ce ai intrat in sala, a se vedea Tarkovski, dar la minutul sase iesi afara la o tigara.

La Transilvania International Film Festival, unde ati luat nu de mult o caruta de premii, ati vazut vreun film care sa va incante?

La TIFF am venit foarte obosit de la Cannes, unde iarasi nu am vazut nimic. Am fost extraordinar de obosit si inca sunt foarte obosit...

Asta se intampla dupa terminarea unui film sau e o astenie?

Asa s-a intamplat, pentru ca am terminat filmul tarziu, am avut cinci zile sa supervizam subtitlurile in engleza si in franceza la Paris, pana in ultimul moment, apoi sa ajungem la Cannes. A fost foarte, foarte greu de facut filmul in 39 de nopti de filmare si inca ma resimt. Am terminat filmarile pe 21 decembrie 2004 si eu inca nu am revenit la un program sa pot dormi.

Faptul ca exista si in Romania un festival de film, TIFF, conteaza in vreun fel in exterior, ii ajuta pe cineastii romani?

Conteaza foarte mult. Eu nu am stat sa verific, dar oamenii cu care am vorbit, cei pe care ii vezi la majoritatea festivalurilor, apreciau TIFF, care are o faima binemeritata. Cred ca Tudor Giurgiu stie mai bine lucrurile astea, ca director de festival. Eu nu prea ma duc la festivaluri ca mi-e frica de avion. O singura chestie ii lipseste: niste aparate de proiectie la standard european. Clujul este orasul cu cel mai important public de cinema. Este inadmisibil ca Romania Film sa nu doteze salile cum trebuie. Doua sali, daca pun la punct si e perfect.

N-am lasat pictura deoparte

De ce ati parasit pictura?

N-am parasit-o. Nu e o pasiune pasagera, e un lucru foarte important pictura pentru mine. Am pictat de la varsta de 10 ani si ultima data cand am pictat a fost in '99, inainte sa fac "Marfa si banii".

Si unde sunt picturile? Acasa, la prieteni, unde sunt?

Sunt raspandite: unele sunt in Elvetia, altele sunt acasa, in Romania, altele la rude, altele la gunoi.

Cum ati trecut la "Marfa si banii"? Ati lasat pictura deoparte si...

Nu, nu am lasat-o deoparte. Ca sa pictezi iti trebuie un spatiu cu lumina constanta pe care l-am avut o vreme, dar nu-l mai am. Am familie, am doi copii, o multime de alte probleme care ar trebui rezolvate, pe langa asta sa faci pictura, sa faci film, toate astea adauga probleme, nu rezolva probleme si in toata chestia asta trebuie sa-ti gasesti locul. Eu sunt un om foarte nervos si imi ascult impulsurile.

Felul in care se stabilesc relatii intre oameni e important pentru mine

Citeam, inainte de a ne intalni, o apreciere pe care a preluat-o "Le Monde", care va numea "un regizor ipohondru".

Se regaseste si in caietul de prezentare al filmului premiat anul acesta la Cannes. Sunt ipohondru, fluctuant, adica presupun ca asa li se intampla tuturor ipohondrilor, asa am trait vreo doi ani, din 2001, iar documentatia pentru filmul cu domnul Lazarescu atunci am inceput s-o adun, fara sa fi vrut sa fac filmul asta atunci. Eu stiam oricum foarte multe despre boli si despre simptomatologie. In anul 2000 am vomitat sange, am pierdut vreo doi litri de sange, am crezut ca o sa mor. Era un doctor care mesteca guma si l-am intrebat daca e grav si a zis "Da, ba, o sa mori !". Am fost internat la terapie intensiva, a fost nasol. Dar filmul e altceva, e dincolo de experienta imediata. Ce, iti vine sa-l intrebi pe regizorul care a facut filmul despre expeditia "Apollo 11" daca a fost pe Luna si el sa-ti raspunda: "Da, eram ascuns intr-o valiza si am trait experienta asta". Nu asta este important. Altceva e important in filmul despre care spuneti ca n-are metafizica...

Ce este important?

Este interesul meu pentru comunicare, pentru relatie. Felul in care se stabilesc relatii intre oameni, felul in care oamenii, personajele sunt tentate de putere si de abuz. Cred ca asa se intampla lucrurile din viata de zi cu zi. Aceasta este o observatie justa a lui Henri Laborit din "Eloge de la fuite", ca instinctul de dominatie este foarte puternic si ne defineste pe noi oamenii, ca si pe animale. Nu ne convine sa observam, nu ne convine sa recunoastem. Si despre asta este vorba in filmele mele, de fapt, si in "Marfa si banii", la fel ca in "Un cartus de Kent si un pachet de cafea", despre raporturile de forta dintre oameni, in comunitate. Peste tot e la fel, in Romania este putin mai comic, pentru ca e mai stangaci, mai primitiv, dar si mai agresiv. Asta se intampla si in Elvetia unde traiesc, dar mai subtil, mai elegant.

Celor de la Cannes nu le-a venit sa creada ca filmul a costat 350.000 de euro

Filmul premiat la Cannes l-ati produs la Mandragora, casa proprie de productie. Cum traieste o casa de film?

A fost primul proiect, mai departe o sa vedem. In Vest sunt case de productie care arata asa: trei computere, trei birouri, pa! Restul se inchiriaza. Nu e asta problema. Bugetul e problema.

Costurile in Romania sunt mai scazute la aceste servicii?

Da, de aceea strainii aleg ca locatie Romania. Noi am facut filmul asta cu 350 000 de euro si cand le-am zis asta la Cannes nu le-a venit sa creada. Cei mai multi bani ii economisesti de la actori si de la cei implicati creativ in film. Eu, de exemplu, nu mi-am luat banii de regie si mi-am luat doar jumatate din banii de scenariu pana acum. O sa-mi iau cand o sa mai intre ceva bani. Era mai important ca toti ceilalti oameni sa fie platiti, sa nu existe tensiuni. In Romania sunt foarte multi actori buni care habar n-au ca sunt asa de buni si accepta sa fie platiti prost.

Ne poticnim iarasi la problema limbii. Scrii carti bune, faci filme bune, ai actori buni, dar e o limba "exotica".

Asta e de fapt expresia cea mai pregnanta a provincialismului in care traim. Vrem sa ajungem pe cealalta piata. Ca regizor de film ma intereseaza sa ies pe piata straina pentru ca de acolo exista sansa sa-mi vina bani ca eu sa fac un alt film. Daca banii ar exista in Romania, nu m-ar interesa piata externa, pentru ca eu fac film pentru publicul de limba romana. Nici un spectator strain nu poate fi capabil sa inteleaga toate nuantele prinse in dialogurile din filmele mele. Din pacate, in Romania nu exista o viata culturala dinamica, asa incat sa astept cu emotie un critic de film la premiera si ce spune el sa conteze mai mult decat premiul de la Berlin sau de la Cannes. Nici un critic nu m-a scos pana acum din ghete cu vreo lucrare teoretica sau cu vreo viziune limpede, de cristal.

Nu avem critici de film, ziceti?

Exista cronicari de film, oameni care iubesc filmul, au niste gusturi, o viziune despre film, dar nu pot fi identificati cu instante de talia unui Andre Bazin.

Mi s-a parut ca tema adanca a filmelor pe care le-ati facut pana acum ar fi ideea de supravietuire. Gresesc?

Nu stiu, cheia asta poate fi aplicata multor filme. In principal ma intereseaza felul in care este pervertita comunicarea, de aceea ma revendic de la Kafka. Urmaresc felul in care oamenii nu se asculta unul pe celalalt, felul in care fiecare este interesat de propria sa lista de prioritati, ma preocupa mai mult individul decat comunitatea din care face el parte, ma intereseaza mai tare domnul Lazarescu decat lumea spitalelor, ma intereseaza mai tare Ovidiu din "Marfa si banii" decat mafiotii, ma intereseaza mai tare raportul dintre tata si fiu din "Un cartus de Kent si un pachet de cafea" decat faptul ca economia romaneasca este in deriva. Ma intereseaza sa cercetez individul la modul stiintific, pentru ca eu cred ca cinematograful este o disciplina stiintifica, inainte de a fi o arta.

Nu e prea mult?

Cred ca arta este o ruda de aproape cu stiinta, ca e o prostie sa transezi intre arta si stiinta, intre expresia rationala si cea inspirationala. Cred ca orice om de stiinta important este artist pentru ca are in el mecanismul care il ajuta sa creeze, sa propuna o noua viziune asupra lumii. Sunt convins ca ar trebui practicate mai cu asiduitate stiintele. Eu am fost foarte prost la fizica si matematica, poate din cauza asta mi se pare ca sunt stiinte cu teren sigur, dar din cauza ca sunt diletant ma reconforteaza povestea asta cu Universul, cu atomul, ma simt bine cand vad pe Discovery imagini filmate din Cosmos, ma emotioneaza mai mult decat orice predica despre Dumnezeu, mi se pare pasionant cum fiecare organ are functia lui si totul e ceas pana cand incet, incet se insinueaza boala cu milioane de fete. Perfectiunea Universului e singura certitudine a existentei lui Dumnezeu.

Autorul trebuie sa nasca semne de intrebare, nu concluzii

Si care e analogia cu artele?

E vorba de viziuni asupra lumii, cu intrebarile aferente, asta dau si savantii si artistii, nu e importanta diferenta. Cand eu propun o viziune despre iubirea celuilalt, a apropelui, o fac asa incat publicul sa se gandeasca la asta. Povestea in ansamblu este suspendata si atunci omul, cand iese din sala de cinema, se gandeste si la situatie, si la momentul ala, si ce inseamna asta, si ce inseamna aia, si atata vreme cat naste discutii filmul si-a atins scopul. Pentru ca scopul unui autor este sa nasca semne de intrebare, nu sa livreze concluzii.

Dar pentru cineast, nu tot acesta este scopul filmului, sa-i provoace intrebari, despre om, despre morala, despre politica?

Ce mi s-a intamplat pana la varsta asta, a fost sa acumulez formule, sa adaug formule de supravietuire si tot felul de definitii pasagere. M-a interesat intr-o vreme chestiunea moralei sociale, fiindca am vrut sa cred ca exista instante morale in comunitate. Cateodata experienta mi-a aratat exact contrariul si oameni pe care i-am stimat m-au dezamagit. E teribil de trait cu chestiile astea, treci asa cu o povara pentru a descoperi ca de fapt asteptarile tale sunt dereglate s.a.m.d. Chestia asta cu morala nu ma mai intereseaza, continuu sa-mi impun restrictii si sa fiu corect, dar nu ma mai intereseaza pentru ca am pus o distanta. Cu cat te distantezi mai mult de om, de comunitate, de planeta descoperi ca povestea asta cu morala nu conteaza absolut deloc. E un pachet de reguli necesare bunei functionari fluide a comunitatii. Pe mine ma intereseaza comunicarea in masura in care comunicarea ma trimite in alta zona, mai sensibila, spre tema mortii, pentru ca mi-e frica de boli, mi-e frica de moarte, mi-e frica de disparitie, ma ingrozeste gandul separarii de oamenii pe care-i iubesc, de lume si ma tot intreb, mai mult sau mai putin explicit, cum devine toata povestea asta.

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=181797&data=2005-08-01