Numele ei nu figura in cartile de istorie pe vremea anilor mei de scoala. Prima oara l-am auzit pomenit intr-o discutie a parintilor mei cu cativa prieteni de familie. Mama le povestea cum tata fusese candva dat afara iar din facultate, pentru ca indraznise sa-si intrebe profesorul, care tinea o prelegere despre Romania, de ce nu o pomeneste... Abia fusese readmis, dupa ce "omisese" sa mentioneze in cererea de reinscriere ca provenea dintr-o familie cu "dosar prost". Au trecut ani, a urmat Revolutia din decembrie '89, apoi, sau in paralel, lovitura de stat. A invins cea din urma. Cand mi s-a oferit ocazia sa merg s-o vad, prin '93, mi-am adus aminte de povestea mamei. Am plecat seara cu trenul. La granita, am privit pe fereastra cum vagoanele erau mutate pe celalalte sine. Pana si calea ferata trebuia sa ne desparta. Cand am ajuns, nu era deloc asa cum imi imaginam. Un oras mare, cenusiu, cu spatii largi si parfum rusesc. Limba pe care am auzit-o la hotel, in alimentarele sarace in care calculul platii se facea pe abac, pe strazile vag luminate noaptea... Nu ma simteam acasa. Pana cand am cunoscut-o pe Natalita. Era studenta la Filologie si lucra ca jurnalist la o agentie de presa de acolo. Vorbea graiul curat, cu putin accent. Apelam la ea ca sa transmitem din tara in tara reportajele, interviurile... Nu stiu de ce, dar dupa cateva intalniri cu Natalita, in care n-am schimbat prea multe vorbe, m-a rugat, intr-o pauza a ei de dupa-amiaza, sa o insotesc "undeva". N-am indraznit sa intreb unde, am acceptat pe loc. Pe drum, pe care am luat-o la pas, m-a intrebat doar cum e in Romania, cum mi s-a parut orasul ei... "Am ajuns", mi-a spus deodata. Eram la intrarea intr-un cimitir imens. Nu erau cruci. Ci placi inscriptionate intr-o limba pe care n-o intelegeam. Ce-o vrea fata asta de la mine? De ce m-o fi adus aici? Dar n-am repetat cu voce tare ce-mi ziceam in gand. Am urmat-o pe aleile lungi. Parea sa stie cu precizie incotro ne indreptam. Eram din ce in ce mai departe de intrare. Iar mormintele erau din ce in ce mai neingrijite. Dintr-o data a pornit-o cu pas mai repede si s-a oprit. Langa o cruce, e drept prapadita, dar o cruce. Pe care am putut citi un nume de roman, un an al nasterii si unul al mortii. "Cand voiam sa citim romaneste, veneam aici, impreuna cu cativa colegi, si ne uitam pe crucile astea. E singurul loc unde ne puteam vedea alfabetul". N-am putut sa-i spun nimic, dar stiu ca a inteles ce simteam. Am stat minute bune citind amandoua. Nume, romaneste. Atunci, m-am indragostit de partea de Basarabie numita Republica Moldova. In al carei Parlament al anului 2009 comunistii lui Voronin nu au reusit, totusi, sa gaseasca un tradator din Opozitie.

Margarita GEICA