Nume:
Parola:
Utilizator nou »      Parola uitata »
Memoreaza datele de autentificare?

Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 marcheaza trecerea de la o cacofonie la alta: de la politica conflictului la politica consensulului. Pana in 2004, a existat un profund clivaj intre partidul lui Iliescu (FSN, FDSN, PSDR, PSD) si ceilalti (grupati in Conventia Democratica, apoi in Alianta DA). Marile contributii ale Partidului Democrat la politica postcomunista au fost altele decat cele repetate papagaliceste de tot felul de lideri si comentatori.

Prima contributie a fost ruptura prin sciziune a partidului hegemonic FSN, cel care obtinuse in primele alegeri 66% si 85%, prin candidatul sau la presedintia Romaniei. Ruptura dintre gastile politice "Iliescu" si "Roman" (viitoarele PSD si PD-L) a insemnat sfarsitul hegemoniei FSN. Formal, se intampla in 1992. Dupa alegerile din 2004, PD a intrat in conflict cu PNL. Imensa presiune a lui Basescu impotriva lui Tariceanu a fortat PNL sa faca o coalitie parlamentara cu PSD. PD a contribuit astfel la sfarsitul epocii conflictuale, la inchiderea clivajului.

Chiar daca istoria politica a fesenismului nu poate fi ingropata, cand cele trei mari partide discuta toate variantele de combinatie pentru o coalitie postelectorala, diferentele morale dintre ele nu mai au semnificatie. Poate doar pentru "talibanii" civici, care se incapataneaza sa-i considere pe Basescu si partidul sau un fel de arhangheli. Basescu si PD-L-ul sunt niste ingeri cazuti din paradisul rezervorului de cadre fesenist. Intre Hrebenciuc si Blaga nu exista de fapt diferente. Se inseala cei care mai cred ca liberalii mai au vreun avantaj etic in raport cu cele doua ramuri ale fesenismului. Dupa ce au inghitit, fara sa faca indigestie, cel de-al treilea partid fesenist (ApR-ul lui Melescanu), liberalii se mai deosebesc de ceilalti doar prin arborele genealogic invocat, iar retoric prin doctrina, de care isi amintesc doar in controversele televizate. Prin imitatie, cele trei partide au luat unul de la altul tot ce e mai bun si tot ce e mai rau (inclusiv retetele de mita electorala). Chiar ca nu mai conteaza diferentele dintre ele.

PNL, PD-L Si PSD sunt o apa si un pamant. Dovada? Nicio varianta de coalitie guvernamentala nu este exclusa. Nu mai exista diferente intre cele trei partide, ci doar puternice neintelegeri personale intre liderii unor gasti sau grupuri de interese. Cine nu vede asta, inseamna ca este batut in cap. La tara, aia s-au desteptat mai repede. Nu mai au importanta proiectele sau candidatii, ci doar cine da mai mult.

Concluzia logica: nici nu mai conteaza cine face guvernul si cu cine se aliaza. Formal, cel care nu va fi inclus "in carti" va intra in opozitie. Marea intrebare nici nu mai este legata - cum isi inchipuie saracu' Basescu, sarac in sensul ca nu are idei prea multe si nici repere culturale - de cine va fi premierul desemnat. Cand dispare diferenta intre putere si opozitie, marea intrebare este alta. Cat va mai dura pana cand se va ridica o noua forta politica in stare sa dezradacineze trunchiul din care se desprind cele trei ramuri ale politicii retelelor clientelare? Am intrat in epoca absolutului consens. S-ar putea sa nu mai iesim multa vreme din ea.

La noi nu iese bine nici cand e conflict, nici cand e consens. Si stiti de ce? Pentru ca, de la inceput, totul a fost asezat pe baze subrede. Degeaba tot renovam fatada, ca bulina rosie de pe cladire tot n-o putem acoperi. Decat sa se prabuseasca sandramaua peste noi, mai bine o evacuam si o demolam. Iar apoi construim alta, pe un alt amplasament, cu un fundament solid, care sa reziste la toate crizele de crestere si descrestere din politica si economie. Totul ar fi insa prea simplu daca democratia ar fi pura constructie institutionala. Intentionat, nu m-am referit la factorul crucial - starea intelectuala si morala a natiunii. Oricat am "reforma" clasa politica si arhitectura institutionala, daca natiunea ramane neschimbata, chiar si dupa mai multe schimbari de regim politic, totul este inutil.