Nume:
Parola:
Utilizator nou »      Parola uitata »
Memoreaza datele de autentificare?

Jurnal public

Sunt 163 de discursuri pe care marele critic le-a rostit in timpul celor aproape 50 de ani pe care i-a petrecut in Camera ca deputat conservator-junimist. Primul este din 27 iunie 1871 si vorbeste contra agitatiilor politice din Universitatea de la Iasi si pentru "intinderea" invatamantului primar, ultimul (pe care n-a mai apucat sa-l rosteasca) este din februarie 1917 si reprezinta un veritabil testament politic. Cele mai multe dintre ele au fost publicate de autor in timpul vietii sale, dar sunt destule care, dupa ce au zacut timp un secol in paginile "Monitorului Oficial", sunt tiparite acum pentru prima oara intr-o carte, laolalta cu celelalte. Impreuna formeaza doua tomuri masive de aproximativ 2500 de pagini. Cine vrea sa-si faca o idee despre viata politica romaneasca din epoca domniei lui Carol I poate sa citeasca aceste discursuri tinute de un om cultivat si energic, un spirit incoruptibil cand este vorba de opiniile sale. E. Lovinescu, monografistul sau, crede ca Maiorescu n-a fost un mare om politic si ca prezenta lui in Parlament, atatea decenii, a fost o pierdere de vreme. G. Calinescu este si mai sever cu inaintasul sau, zicand ca Maiorescu a trecut dintr-o Camera in alta pentru a-si justifica astfel sterilitatea intelectuala. Ideea ca, daca n-ar fi intrat in politica, ar fi putut scrie mai mult, ar fi, asadar, o iluzie: Maiorescu n-a incercat in realitate sa-si gaseasca timp sa scrie despre literatura sau estetica, a preferat, mai degraba, sa faca altceva (politica, de pilda) pentru a-si scuza inapetenta fundamentala pentru scris. Cu alte vorbe, lui Maiorescu i-a placut mai mult sa vorbeasca si sa fie admirat pentru spectacolul, intr-adevar stralucit, al oratoriei sale, decat sa scrie despre cartile contemporanilor sai. O tema pe care n-o pot discuta cum trebuie in articolul de fata.

Ma limitez sa spun ca, dincolo de cauzalitatile, justificarile lor, discursurile lui Maiorescu constituie o opera in sine, o pagina stralucita de literatura oratorica. Ele plac, azi, la lectura tocmai prin logica lor impecabila, prin buna lor constructie, prin stilul subtil ironic, prin analogiile si micile digresiuni inteligente. Este de inchipuit ca, intr-o adunare in care, de regula, discursul este latit, cum zice el, ca sa nu zica labartat si incoerent, pasional, involburat, Maiorescu vine cu spiritul sau de rigoare, cu stiinta solida de carte, cu educatia lui nemteasca si convingerea lui, nu lipsita de un usor scepticism, ca un rationament care restabileste adevarul este mai eficace decat o propozitie colorata care intimideaza sau inveseleste pe cei care o asculta...

Este aproape sigur ca Maiorescu n-a fost, decat putin timp, un om politic de prim-plan, altele au fost vedetele politicii din vremea lui, dar, atat cat a fost, pe locul doi, in urma lui Carp si Bratianu, el a reprezentat o inaltime a spiritului si o vointa darza de europenizare a spiritului public romanesc.