Actualitate

Dreptul de a huidui este dreptul unui om liber. Este un drept democratic. Un drept castigat si garantat. In democratie, cetateanul are la dispozitie doua instrumente, perfect democratice si la fel de legitime, pentru a-si exprima aprobarea sau dezaprobarea: aplauzele si huiduielile. Primele, pentru a recompensa, ultimele, pentru a sanctiona.De fapt, democratia autentica este un mix de aplauze si huiduieli, pentru ca nici macar in aceasta straveche si adulata forma de organizare social-politica nimeni nu a reusit si nu va reusi vreodata sa-i multumeasca pe toti in aceasi masura si in acelasi timp. Pana la urma, si in acest caz, problema este una de proportii, iar solutia este data de majoritate, regula de aur a democratiei. Acest amalgam public de aplauze si huiduieli este tonic pentru democratie. Pe de o parte, ele reprezinta o forma cetateneasca pasnica de control social, iar pe de alta parte, precum pistoanele unui motor, pun in miscare angrenajul social (cu adevarat periculoase se pot dovedi insa formele extreme, induse si manipulate in scopuri politice nedemocratice; totalitarismul s-a insinuat intotdeauna pe delirul aprobativ si necritic, unanim aplaudac, dupa cum anarhismul a incercat sa o faca prin isteria colectiva a respingerii, distrugerii si dezordinii). In Occident, de secole, drepturile de a aplauda si de a huidui au devenit corelative si s-au instapanit ca o stare de normalitate si un indicator de democratie. In Romania, dreptul de a huidui a fost castigat, impreuna cu celelalte drepturi democratice, doar de douazeci de ani, de cand s-a pus capat dictaturii bazate pe unanimitatea aclamatiilor si represiunea oricarei dezaprobari. De atunci, romanii si-au ars multe inhibitii si stereotipii, exprima opinii si fac alegeri, aplauda sau huiduie etc. (de ultimul lucru nici politicienii nefiind scutiti, mai ales daca este vorba de minciuni electorale, impostura sau situatii care nu corespund realitatii). Intr-un cuvant, se manifesta ca niste oameni liberi. La fel s-a intamplat si in cazul megaconcertului Maddonei de la Bucuresti. Comportamentul democratic al romanilor a fost complet: au aplaudat frenetic muzica, dar au huiduit prompt aberatia cu "discriminarea" tiganilor. In fond, orice afirmatie nefondata si nedreapta, facuta de o persoana nepotrivita, intr-un loc nepotrivit si la un moment nepotrivit nu merita decat o replica pe masura, neaos democratica: huiduiala. Reactia se incadreaza perfect in paradigma comunicarii bilaterale simetrice: numarul de decibeli al "biciului" microfonic pravalit de diva asupra fanilor a fost egal cu cel al huiduielilor acestora din urma ! Daca trupa de muzica romani din Rusia, Kolpakov Trio (doi romi si un evreu), care a cantat cu Maddona, spune ca nu s-a mai intalnit nicaieri cu asemenea huiduieli, este probabil, pentru ca acestia si-au vazut de muzica, cu care nimeni nu are nimic, ba chiar multi o indragesc. S-au poate pentru ca in tarile ex-sovietice din Est, unde stalinismul a fost la el acasa, stereotipiile aplauzelor unanime si ale statului in pozitia de drepti, chiar si cand esti jignit, inca nu s-au vindecat pe deplin. Iar in Vest, asemene imprudente se platesc mai scump, huiduielile fiind mai viguroase si insotite de o "recuzita" adecvata, pe cat de rusinoasa, pe atat de umilitoare (oua, rosii etc.). In ceea ce priveste Romania, revolutia din 1989 i-a produs numerosi anticorpi care sa-i creasca imunitatea fata de manipulari sau injosiri prin discursuri sforaitoare sau spectacole faraonice, de tip nord-coreean, chiar si atunci cand acestea vin din partea nu stiu caror vedete. Gafa Maddonei, care nu e in niciun fel ceea ce vrea sa para, a facut inconjurul pamantului. Nu stiu cine pe cine a bagat in gura lumii, dar injuratura ei ("God dammit !"- "La naiba !"), ca raspuns la huiduieli, arata ca o recunoastere a iesirii din rol...