Fara a nega contributia remarcabila a Casei Regale la crearea Romaniei Mari, nu cred ca e bine nici sa sarim calul. Romania Mare nu a fost efecutul vointei unei singure persoane, indiferent cine a fost aceasta.
Tratatele de pace de dupa primul razboi mondial au consfintit pana la urma dorinta locuitorilor din teritoriile tarilor invinse de a-si crea noi state sau de a se uni cu alte state decat cele carora le apartineau in 1914, respectiv capacitatea invingatorilor de a controla militar acele teritorii.
Cel mai bun exemplu in acest sens este cel al Turciei. Tratatul de la Sevres din 1920 transforma Turcia moderna (tara invinsa in razboi) intr-un petec de pamant ceva cam de marimea Ungariei sau a Bulgariei de azi, intins intre Samosata si Ankara. Rumelia si vestul Anatoliei reveneau Greciei, sud vestul Anatoliei revenea Italiei, sudul si sud estul Anatoliei se imparteau frateste intre Franta, Anglia, Armenia si nou creatul Kurdistan.
Cu toate astea efectele tratatului s-au spulberat in cativa ani datorita capacitatii Miscarii Nationale Turce condusa de Kemal Ataturk de a alunga armatele grecesti (si apoi celalte armate aliate din restul tarii) de la portile Ankarei si pana pe malul european al Bosforului, respectiv de a prelua apoi teritoriile ce reveneau celorlalte state succesoare, care nu mai puteau sau nu mai voiau sa lupte, pana la frontierele Turciei moderne.
In pofida vrobelor mari si goale, aliatii, odata ce armatele lor au fost alungate din Anatolia si Rumelia, au consfintit pana la urma situatia din teren prin tratatul de la Lausanne din 1923 care confirma frontierele Turciei, asa cum o stim azi.
In mod similar, daca Romania nu ar fi putut sa controleze militar Transilvania, Basarabia, Crisana, Banatul si Bucovina, repectiv daca locuitorii acestor procvincii nu ar fi dorit sa se uneasca cu Romania, ele nu ar fi facut niciodata parte din Romania, indiferent ce ar fi facut oricine la Paris sau aiurea si indiferent cat de in fata sau in spate ar fi stat Romania printre tarile invingatoare. Punct. |