Analize si comentarii

In general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziaristi sau literati cu care acesta polemiza. Deci, la cafeneaua “Otetelisanu” nu prea se ducea, desi se afla vis Å• vis de redactia “Timpului”. Obligat insa de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult pentru a citi sau copia, prin apasarea cu unghia, articolele din presa germana. In schimb, ii placea sa se duca in localurile frecventate de “gasca” ardelenilor: G. Ocaseanu, C. Simtion, Irimie Manole, N. Danielescu, N. Fagarasanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adica la “Iordache”, pe Covaci nr. 3, la Fratii Mircea, langa Universitate, la “Enache”, pe Str. Academiei.

In 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu si institutorul Elie Baican, la Restaurantul Cosman, la o halba de bere. Tot aici, criticul N. Petrascu il intalnea pe Eminescu, prin 1880-1881.

Un alt local frecventat de Poet in vremea gazetariei sale la “Timpul” este Coloseul Oppler, situat pe Calea Rahovei nr. 151, anexa a fabricii de bere cu acelasi nume. Acelasi local era vizitat de Eminescu si in ultima parte a vietii sale.

Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, si gradinile de vara, de pilda cea numita “Waldemar”, situata pe Calea Targovistei, in apropierea uneia dintre locuintele efemere, unde se intalneste cu D. Teleor.

Dar cel mai mult ii placea lui Eminescu sa intre la cafeneaua “Labes”, din hotelul cu acelasi nume, de pe strada Germana (Str. Stavropoleos nr.5), colt cu Lipscani nr.22.

Alte localuri situate langa redactia “Timpului”, cum ar fi cafeul-santant “Rasca”, de pe Academiei, sau “Union” nu erau frecventate decat foarte rar.

Intra destul de des la “Imperial”, situat pe Calea Mogosoaiei, insotit de Vlahuta iar in ultima parte a vietii, in 1888, de pilda, intra si in luxosul restaurant “Hugues”, situat tot pe Calea Victoriei.

Din amintirile si evocarile contemporanilor sai rezulta Eminescu intra extrem de rar in localul cofetariei CAPSA, caci atmosfera rafistolata si cosmopolita de aici nu-i placea. Nu vitupera el oare aerul cosmopolit promovat de acei “stalpi de cafenea”, scoliti din tinerete pe la Paris, mai mult pentru a sti cum trebuie legat nodul la cravata ? De fapt, Restaurantul CAPSA a fost inaugurat abia in anul 1886, iar Cafeneaua in 1891. Iata inca un argument pentru a ne intreba din nou: care a fost motivul real al prezentei lui Eminescu la Capsa, la 28 iunie 1883 ?

Eminescu protesteaza in sediul unei misiuni diplomatice straine !

Ne apropiem asadar de un adevar mai amplu, care arata ca Eminescu nu putea asista pasibil in fata masurilor fara precedent luate de guvernul Bratianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimistii sai ( “opozitia miluita”), nu-l putea sprijini in nici un fel.

In schimb, Eminescu stia destul de bine mecanismele Diplomatiei, el insusi fiind angajat timp de aproape doi ani (1872-1874) la Agentia diplomatica a Romaniei de la Berlin, unde a putut cunoaste modul in care se desfasoara misiunile de informare ale unui diplomat, precum si urmarile posibile ale unui raport diplomatic.

Deci, prezenta sa la CAPSA era cu mult mai importanta decat s-ar putea crede.

Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capsa nu se cunosc, prima relatare a episodului petrecut la CAPSA aparand destul de tarziu in ziarul “Adevarul”, sub semnatura lui Alexandru Ciurcu (”Eminescu. Din amintirile mele” in nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast articol reprezinta singura versiune cunoscuta asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambigua si incompleta. Accentul cade mai ales asupra asa-zisei amenintari cu pistolul in incinta localului, potrivit relatarilor lui Grigore Ventura, care cauta o justificare cat de cat plauzibila a incalificabilului act al arestarii lui Eminescu. In realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea sa demonstreze ideea ca lui nu-i este teama de cei ce vor incerca sa-l ameninte sau sa-l aresteze. Un posibil martor ocular, Marie Obeline Vautier, sotia lui Grigore Capsa, invocata ca fiind persoana amenintata cu pistolul, nu mentioneaza acest episod in cartea sa de memorii, publicata la Paris, in anul 1909.