Sanatate

wrong, n-am fost o cuminte toata viata.:) dar un ziar si un forum de ziar raman un ziar si un forum de ziar. :)

Dintr-o mare nefericire am trait imposibilitatea de a recupera un astfel de cazut. Stiu asadar cat chin si neliniste si durere crunta si frustrare naste neputinta. Am crezut in virtutile vindecatoare si atotputernicia dragostei. Am implorat indurarea celui care distrugea cu fiecare noua recadere mitul. Care ruina neputincios ca in mesterul manole lucrul la inaltarea citadelei inexpugnabile a cuplului primordial. Si care a sacrificat finalmente fara beneficiul reusitei chiar jumatatea prin care se simtea intreg.

on the other hand, eu insami sunt nu sunt adepta moderatiei, pentru ca si excesul de moderatie ramane tot un exces. imi plac provocarile, asaltul limitelor, proprii sau ale altora. izbanzile, dar si esecurile, pentru ca fara ele nu mergi mai departe. problema ramane luciditatea. cumplita luciditate. un dar si un blestem. instanta in a carei absenta prelungita poti ajunge cu adevarat pierdut. daca liberul arbitru e intr-o vacanta prelungita si nesabuinta preia fraiele atunci sansele sunt aproape zero. spun asta pentru ca nu-mi place sa cred, desi am vazut, ca sansele ajund nule si ,,imposibil" devine ultimul cuvant.

pentru cei cazuti mai este varianta binelui cu forta. dar nu merge pentru toti. nu poti sa-ti asumi custodia unui adult pana la recapatarea luciditatii si vindecarea de viciu. desi simti ca ai putea salva mai mult decat lumea cateodata, putini sunt cei care se sacrifica pe sine si pot trai doar din starea pe care ti-o da facerea de bine insotita de uitarea de sine.

solutiile adevarate, cele interioare, pentru slabiciunea in fata puterii de atractie a extremei rele raman ocultate sau obstructionate de propria fire. exista o indaratnicie a celui cazut, o judecata debilitata, o lupta pe viata si pe moarte pentru a crea false impresii, cu ultimele resurse, pentru a amagi si a se amagi. sunt unii care nu admit realitatea dezastrului nici dupa ce acesta i-a spulberat existenta. pun totul pe seama unei sorti nedrepte ori vinovatii sunt identificati si culpabilizati fara jena inafara propriei persoane. iar cand acestia se indeparteaza sunt acuzati de dezertare la greu. incorigibilii isi merita soarta, oamenii care nu invata nimic din ceea ce li se intampla au viitorul tenebros asigurat.:)

cam deprimant subiectul pentru un inceput de an. dar sa varsam o lacrima pentru toti nefericitii si sa nu exageram cu placerile de genul: e mai dulce impacarea dupa o cearta monstruoasa, ce usurare iti aduce iertarea celui pe care l-ai ranit, ce bine e sa stii din toate cate putin. E bine doar daca a ramas putin si ai bifat experiente care nu ti-au distrus respectul de sine, relatia cu tine si cu ceilalti, somnul linistit, privitul in oglinda sufletului.

Cam atat, draga calugare.

M

La 2009-01-02 16:18:08, Mihaela Carlan a scris:



Cit de mult si cit ii este de frumos sufletului sa se desfete de asa cuvinte. Cit de fericit ii este sufletul celui caruia-i sunt adresate aceste ginduri. Chiar as merita ?

Mmm-nu !,

dar, totusi, le-am primit. Si cum ?, si cum sa nu ?, sa nu vibreze fericirea in sufletul tau cind simti ca intre doua suflete au loc astfel de descarcari spirituale ? Si uite-asa, din scinteie in scinteie doi poli se pot uni ! e cunoscut din realitate ca doi poli intre care se produc descarcari frecvente, pe suprafata lor se depune un fel de strat de carbon, care, intre timp, se transforma intr-o rezistenta, care rezistenta favorizeaza, culmea, contactul permanent, formind o sudura de nedesfacut intre cei doi poli. :) dar pina la unire, mai e drum lung, daca poate fi vorba de vreo unire ! Si de ce nu ? ... Nuuu, nu ne putem gindi la o unire fizica, nu-i asa ?, desi ?, de ce sa nu fim onesti si sa nu admitem ca o astfel de ,,unire" este mai presus de orice cataclism ,,hormonal" (Mihaela : ,,ce dracu o fi vrut sa spuna asta aici?" :D - nota mia !)

(alt citat : Mihaela : domnule, da' Calugaru asta, ori e beat ori e un idiot notoriu)

In fata textului Mihaelei, scris asaaaa,-'ntr-o doara, ca dupa Rivilion, razbat citeva ginduri care ... te pun pe ginduri. Sentimentul pe care-l ai dupa ce parcurgi, dupa ce-i cetesti gindurile (ce aiurea suna !), este acela ca ai inteles cum gindeste dar nici pe departe nu stii ce-i in mintea ei ! Pentru ca, hai sa fiu cinstit si onest, ma intereseaza al naibii de mult ce-i ,,in sufletul" Mihaelei.

Din poza ei radiaza chipul unei femei impacate cu sine, care-si cunoaste propriile-i limite, dar care este deschisa catre orice provocare; si de ce nu ?, spre orice provocator. Totul, dar absolut totul ar energiza-o intr-un fel sau altul, daca provocarea respectiva ar intra in spectrul ei de ... placere sau de interes.

Ha-haaa !, greu la deal cu boii mici !

Spune Mihaelutza : <<Dintr-o mare nefericire am trait imposibilitatea de a recupera un astfel de cazut. Stiu asadar cat chin si neliniste si durere crunta si frustrare naste neputinta. Am crezut in virtutile vindecatoare si atotputernicia dragostei. Am implorat indurarea celui care distrugea cu fiecare noua recadere mitul. Care ruina neputincios ca in mesterul manole lucrul la inaltarea citadelei inexpugnabile a cuplului primordial. Si care a sacrificat finalmente fara beneficiul reusitei chiar jumatatea prin care se simtea intreg.>> Incepind a citi acest paragraf, am avut senzatia ca ma inalt de pe scaun, pierzindu-mi gravitatia, lasindu-ma placut purtat de senzatia elevatiei; numai ca, totul a decurs feeric pina la <<care ruina neputincios>>, pentru ca Mihaeluta nu a catadictis sa-si continue diafana-i scurgere de simtire sufleteasca in a-mi spune daca crezul in <<virtutile vindecatoare si atotputernicia dragostei>> ramine pentru ea unicul sens al posibilei vindecari. Mihaeluta ne spune doar ca ea a crezut in aceste virtuti, la timpul trecut. Ce se intimpla, insa, la timpul prezent cu acest crez ? Mai este el actual, sau nu ? Sau, crede Mihaeluta ca rugaciunea ei catre Cel care, spune ea : <<distrugea cu fiecare noua recadere mitul>> a fost in zadar. de ce trebuie neaparat ca draguta de Mihaela sa creada ca Cel la care s-a rugat ea, este defapt si Cel care distrugea mitul ? Era El de vina cu ceva pentru neputinta celui care avea nevoie de rugaciunea Mihaelei dar si de neintelegerea Mihaelei ca nu orice rugaciune poate mintui ?

Rugaciunea implica un element esential pentru ca ea, rugaciunea, sa fie luata in seama : iubirea, dragostea. Rugaciunea pentru scoaterea din pacat a cuiva drag trebuie sa ti-o asumi pina-n-tracolo incit sa te identifici cu caderea celui pentru care te rogi, adica, sa simti fundul iadului in care s-a afundat el. Iisus a intrat in catacombele iadului leprosilor ca sa-i vindece; El a intrat exact in iadul celui pe care l-a vindecat. De aceea vin si spun ca Mihaela nu trebuie sa traga concluzii definitorii, ea nu trebuie sa se lase dezamagita de ,,Cel" pentru simplul fapt ca nu a inteles de ce nu a fost ascultata. Poate ca ,,Cel" care nu a ascultat-o i-a dat o buna ocazie de a invata ceva pentru ea personal, iar daca ea ar fi inteles mesajul, s-ar fi simtit, poate, vinovata intr-un fel sau altul de destinul celui pentru care rugaciunea ei nu a avut nici un efect. Gea dilema si greu de acceptat !

Atit pentru prima fraza

Nu as vrea ca Mihaela sa creada ca raspunsurile mele la cele scrise de ea ar trebui sa fie percepute ca ,,contre", ca contraziceri sau deziceri ci, as dori ca Mihaela sa-mi perceapa raspunsurile mele ca pe niste proprii pareri ale mele, in care cred si care mai cred ca ar putea sa coabiteze cu parerile ei pentru ca in final sa ne creem senzatia de prorpie satietate, senzatie in care te simti linistit si implinit, pentru ca zicea, tot asa, un calugar zapacit ca si mine ca : cel ce ajunge la adevar gaseste pacea, isihia si se odihneste. Da' ?, mai e pina acolo ! :)) Numai ca, pentru ca acest deziderat sa se intimple mai trebuie trecut de piatra incercarii care se numeste : acceptarea.

Urmatoarea fraza a Mihaelei, incinta. Dezvaluie inca o data un suflet nobil si innobilat. Greu poti gasi acolo, in sufletelul ei vreo fisura. Si de ce ar trebui sa-i cautam acele fisuri ? Nu ne putem multumi cu "intregul", cu imaginea de ansamblu ? Nu ! Eu nu pot ! Daca as face-o n-as mai discuta cu ea, si eu am o mare pohta sa vorbesc cu Mihaela, sa o incit, sa o provoc.

Spune Mihaela : <<putini sunt cei care se sacrifica pe sine si pot trai doar din starea pe care ti-o da facerea de bine insotita de uitarea de sine.>> Da, e foarte adevarat cele spuse de ea. Slava Domnului ca mai exista astfel de oameni. Numai ca, eu simt in cele spuse de Mihaela, o umbra de deznadejde, de parere de rau, un fel de neputinta in propria-si persoana ca nu se poate numara si ea printre cei ,,putini". Ce-o impiedica ?, ce ne impiedica ? Uite, avem aici modelul, de ce nu-l urmam ? Vedeti ? vedeti, fratilor, cum vorbeste glasul lui Dumnezeu din noi ?, uite-asa vorbeste constiinta din sufletul lui Mihaela catre ea, catre noi. Asta este Sfinta Spovedanie, parerea de rau ca nu poti sa ajungi la virtute; Dumnezeu ne asculta, si ne iarta, si ne da situatii ca sa pornim, sa mergem, sa ajungem si noi la <<calea lui ,,uitarea de sine">>.

Maiestoasa, lucida, justitiara, realista, pragmatica. Toate aceste insusiri la un loc dau starea pe care o simti citind fraza a patra a textului Mihaelei. Neiertatoare, aproape, cu cei care nu au putinta de a se scula din propria cadere. Parca resimti regretul, necazul, supararea Mihaelei fata de neputinta celor cazuti. Asa simtim cu totii, asa ne simtim cu totii la un moment dat in fata celor cazuti si care nu mai au putinta de a invia, de a reveni; te simti inciudat ca nu vezi la acestia dorinta de a iesi din cadere, de a face ceva pentru propria lor neputinta.

Un singur element ne poate, insa, apropia de acesti neputinciosi : mila.

Neputinta altuia supara pe cel care nu e neputincios. E infiorator de greu sa accepti ca cel cazut se lupta fara speranta. In fiecare din cel cazut se da o lupta pe viata si pe moarte cu propria-si existenta, ori ?, aceasta lupta nu poate sa trezeasca in noi decit, mila. Caderea nu este o stare cu pauze, intermitenta, pe faze sau pe etape, ci ea se desfasoara la nivelul intregii structuri sufletesti si o percepi ca pe un cutremur devastator, ca pe o implozie si simti mai mult ca niciodata nevoia de mila, de mila din partea celorlalti, doresti ca cei din jurul tau sa inteleaga, sa te inteleaga si, daca se poate, sa coboare cu tine acolo si sa-ti inteleaga suferinta pentru ca, o data ajuns in starea asta, orice cazut incepe sa se simta mai bine cind nu e singur in suferinta lui, in caderea lui. De aceea i se spune lui Iisus, Mintuitorul, pentru ca El a reprezentat pentru cei cazuti, persoana care a patruns in iadul lor si le-a dat speranta. Cei care se uita pe sine si patrund in iadul celuilalt, dar nu ca sa se identifice cu caderea celuilalt ci cu dorinta de a-l scoate de-acolo, aceia inteleg mila, aceia au cea mai mare sansa de a-l recupera pe cel cazut, pentru ca ceea ce sperie si deznadajduieste mai mult pe cel cazut este senzatia singuratatii. O data ce aceasta stare si frica a singuratatii este indepartata, cel cazut incepe sa simta binefacerea sperantei si nu exista sa nu se indrepte, sa nu invieze. Muribundul care-si asteapta sfirsitul, se simte mai bine atunci cind linga patul lui sufera cineva drag lui si el, muribundul, simte cu adevarat ca cel care e linga patul lui sufera si patrunde in suferinta lui. De aceea, draga mea Mihaela, nu exista alta cale in fata celui cazut, decit sa-l faci sa nu se simta singur, si sa poti sa patrunzi, sa cobori si tu acolo in iadul suferintei lui.

<<I hate ,,good-byes" !>> :-)))))

E greu sa te desparti de ,,viersul" Mihaelei.

<<Ce cald e aicea la tine.
Si toate din casa mi-s sfinte,>>

Mihaela ne da citeva indrumari de cum sa ne simtim mai bine si sa trecem peste ,,hop"-urile vietii. Spune ea : <<si sa nu exageram cu placerile de genul: e mai dulce impacarea dupa o cearta monstruoasa, ce usurare iti aduce iertarea celui pe care l-ai ranit, ce bine e sa stii din toate cate putin.>> Au, oare, aceste ,,placeri" sunt exagerari ? Au, nu te simti bine sa te impaci dupa o cearta monstruoasa ? Sau nu e mai bine sa te usurezi iertindu-l pe cel care ti-a gresit ? Nu sunt aceste stari reconfortante ? Sunt aceste stari generatoare de exagerari ? Doamne fereste, Mihaela. Iertarea, impacarea cu cel care ti-a gresit, sunt stari care se doresc a fi cit mai exagerate. Macar sa exageram numai in felul acesta ! Doamne in ce lume frumoasa am trai !

Vezi tu, draga mea Mihaela, spunea un calugar (la fel de zapacit ca si mine) ca la capatul unui bine gasim un alt bine, pentru ca Dumnezeu ne da ceea ce cautam. Cei care cauta binele merg din bine in bine, asa ca in Coloana Infinita, iar cei care merg din bine in bine, ajung, unde crezi tu ? M ? ... Ajung la insusi Hristos. Binele, iubirea, milostenia, mila, smerenia sunt insusiri dumnezeiesti care nu cunosc apelativul de ,,exagerare". In iubire nu poti sa exagerezi, ... da, da, stiu c-ai sa sari si ai sa-mi spui ca : ,,habar nu ai, calugare, citi gresesc, exagerind cu prea multa iubire", iar eu am sa-ti raspund imediat : pardon, sa nu confundam iubirea cu intentia de iubire. Mama care-si infofoleste copilu ca sa nu raceasca, ii da copilului ,,intentia iubirii", adica, frica sa nu raceasca si sa fie nevoita sa umble prin spitale cu el; dar daca l-ar iubi cu adevarat, si l-ar intelege cu adevarat, ar simti ca copilul ei prefera sa fie mai putin imbracat pentru ca i-ar da posibilitatea ca sa se miste mai mult si ar fi mai reconfortant pentru el, decit sa stea in frig fara sa se miste dar infofolit. ,,Adica, cum, domnule calugar, o mama nu-si iubeste copilul". Cum sa nu ? Il iubeste, dar de multe ori, mamele confunda iubirea cu grija, care grija da in exagerare.

Deci, draga mea Mihaela, binele poate sa exagereze, sa fie din belsug, sa ne inunde; ar fi insuportabil ? Nu ne-am simti bine ? Ba bine ca da ! Ti-ar place sa fii iubita cu masura, asaaaa, cu picatura ? ... Simti ca atunci cind iubesti iubesti destul ? Nu vezi ca tocmai in asta consta taina binelui, a milei, a iubirii, ca o data ce intri si gusti dulceata indumnezeitoare a acestor stari ai impresia ca niciodata nu e deplin, cu cit bei mai mult din aceste fintini, cu atit insetezi mai mult ! Nuu, nici pe departe nu pot fi de acord cu finalul textului tau, draga mea Mihaela; luciditatea nu are ce cauta in facerea de bine, in iubire, in mila; luciditatea este o iluzie, este o parere a noastra ca suntem intr-o stare de echilibru, lasindu-ne purtati orbeste de sentimentul pragmaticului, care, de cele mai multe ori e searbad si nu duce nicaieri.


Cu inchinaciune si respect,

Z

La 2009-01-02 18:38:46, CALUGARU a scris:

> Sau, crede Mihaeluta ca rugaciunea ei catre Cel care, spune ea :
> <<distrugea cu fiecare noua recadere mitul>> a fost in zadar. de ce
> trebuie neaparat ca draguta de Mihaela sa creada ca Cel la care s-a
> rugat ea, este defapt si Cel care distrugea mitul ? Era El de vina cu
> ceva pentru neputinta celui care avea nevoie de rugaciunea Mihaelei
> dar si de neintelegerea Mihaelei ca nu orice rugaciune poate mintui ?
>
>
> Rugaciunea implica un element esential pentru ca ea, rugaciunea, sa
> fie luata in seama : iubirea, dragostea. Rugaciunea pentru scoaterea
> din pacat a cuiva drag trebuie sa ti-o asumi pina-n-tracolo incit sa
> te identifici cu caderea celui pentru care te rogi, adica, sa simti
> fundul iadului in care s-a afundat el. Iisus a intrat in catacombele
> iadului leprosilor ca sa-i vindece; El a intrat exact in iadul celui
> pe care l-a vindecat. De aceea vin si spun ca Mihaela nu trebuie sa
> traga concluzii definitorii, ea nu trebuie sa se lase dezamagita de
> ,,Cel" pentru simplul fapt ca nu a inteles de ce nu a fost ascultata.
> Poate ca ,,Cel" care nu a ascultat-o i-a dat o buna ocazie de a
> invata ceva pentru ea personal, iar daca ea ar fi inteles mesajul,
> s-ar fi simtit, poate, vinovata intr-un fel sau altul de destinul
> celui pentru care rugaciunea ei nu a avut nici un efect. Gea dilema
> si greu de acceptat !
>
> Atit pentru prima fraza

Un misunderstanding te-a facut sa perorezi pe alta tema, unde n-ar fi existat altfel nicio controversa. Aici era vorba de rugamintile, si nu de rugaciunile mele, care erau adresate nu Celui la care ne inchinam, ci omului care a distrus, asa cum am mai spus, neputincios, totul. Care a refuzat, orgolios orice ajutor. Si, neiubindu-se nici pe el, nu i-a fost mila nici de altii ori de dragostea pe care, neindemanatic, speriat, n-a mai stiut cum s-o salveze la ceasul din urma al relatiei. de aceea aminteam si de binele fortat. dar nu merge cu toata lumea. eu, una, m-am convins. nu poti face reconvertire fortata la adevar, cinste, onoare, respect. nu toata lumea e misionar, nu oricine se poate sacrifica chiar si din dragoste. nu poti sa dai continuu flori in schimbul noroiului. nu poti, decat daca esti sfant, sa tot intorci si obrazul celalalt. nu poti spera doar in fericirea de dupa moarte. nu cred ca D-zeu vrea nefericirea noastra continua si secretul fericirii sa fie doar iubirea neconditionata, al carei inteles e terfelit si abuzat, iar ea, catalogata drept prostie. cred in indreptarea pacatosului care isi doreste indreptarea si nu de frica pedepsei divine. cred in in maturizarea si purificarea prin suferinta. cred in cainta sincera sustinuta de fapte. restul sunt baloane in care sa creada cine poate.

atat. nu ca n-ar mai fi de spus. pe subiectul asta as putea scrie cateva zile pe nerasuflate.

M

La 2009-01-02 21:44:15, Mihaela Carlan a scris:


Un misunderstanding te-a facut sa perorezi pe alta tema, unde n-ar fi existat altfel nicio controversa. Aici era vorba de rugamintile, si nu de rugaciunile mele, care erau adresate nu Celui la care ne inchinam, ci omului care a distrus, asa cum am mai spus, neputincios, totul. Care a refuzat, orgolios orice ajutor. Si, neiubindu-se nici pe el, nu i-a fost mila nici de altii ori de dragostea pe care, neindemanatic, speriat, n-a mai stiut cum s-o salveze la ceasul din urma al relatiei. de aceea aminteam si de binele fortat. dar nu merge cu toata lumea. eu, una, m-am convins. nu poti face reconvertire fortata la adevar, cinste, onoare, respect. nu toata lumea e misionar, nu oricine se poate sacrifica chiar si din dragoste. nu poti sa dai continuu flori in schimbul noroiului. nu poti, decat daca esti sfant, sa tot intorci si obrazul celalalt. nu poti spera doar in fericirea de dupa moarte. nu cred ca D-zeu vrea nefericirea noastra continua si secretul fericirii sa fie doar iubirea neconditionata, al carei inteles e terfelit si abuzat, iar ea, catalogata drept prostie. cred in indreptarea pacatosului care isi doreste indreptarea si nu de frica pedepsei divine. cred in in maturizarea si purificarea prin suferinta. cred in cainta sincera sustinuta de fapte. restul sunt baloane in care sa creada cine poate.


______________



Well, well, well ! What do you know ?

Nu stiu si nici nu-mi pot inchipui ce s-a intimplat ,,acolo". Dar, revin. Daca ,,l" ai rugat si nu te-ai rugat asta spune multe. Poate ca, in prostia lui, in egoismul lui, in paranoia lui, el dorea sa te aduca si pe tine acolo jos, la el, dorea sa te vada si pe tine alaturi de sfuerinta lui.

Stii ?, am intilnit de multe ori oameni nascuti cu firi pozitive. Pe acestia greutatile vietii nu-i perturba cu nimic. Reactia celora din jurul lor era una de ciuda, de gelozie, de ura in multe cazuri. Cei de linga aceste persoane asteptau cu un mare si draconic interes sa vada cum vor trece prin situatiile grele cu care-i punea la incercare viata. Si de fiecare data cind se intimpla ca respectivul sa treaca cu bine de incercare, ceilalti din jurul lui traiau o insatisfactie amara ca nu vad si ei pe chipul perosanei cu caracter pozitiv sechelele din lupta cu incercarea, ca nu vad in ei urmele incercarii.

E foarte incitant si greu de suportat sa te simti incapabil, fragil, cuprins de o incercare careia nu-i poti rezista, iar cel de linga tine sa afiseze tot timpul o mina de om increzator in sine, pragmatic, radiind de opusul sentimentelor pe care le are celalalt. Nu-i accepti nici un fel de rugaminte, pentru ca vezi in rugamintile lui ceva pervers, ceva ca si cum el te doreste doar ca pe un decor, te vrea acolo linga el doar cu conditia sa nu-i creezi probleme, sa nu-i perturbi lui preocuparile zilnice, cele multe si marunte. E foarte adevarat ca astfel de sentimente ale celui care refuza rugamintile tale sunt ale unui om marunt, vulnerabil, obtuz, incapabil, dar, dar, dar, dar, dar, vezi tu, tocmai aici incepe incercarea ta. E-adevarat ca cel care ai vrea sa se insanatoseasca este cuprins de sentimentul egoismului si nu-ti accepta rugamintile tale in a se intoarce la starea care te-ar face pe tine ,,mai fara griji" (nu spun fericita), dar tocmai in asta consta incercarea la care esti tu supusa. Nu cumva si tu ai recurs la rugaminti oarecum superficiale ? Nu cumva dorinta ta de recuperare a lui era doar una superficiala si, daca s-ar fi produs nu ar fi adus nimic nou in viata voastra ci doar revenirea la obisnuinta obisnuita a obisnuitului ? M ? Zic si eu, nu dau cu parul !

La 2009-01-02 19:26:29, CALUGARU a scris:

> Nu as vrea ca Mihaela sa creada ca raspunsurile mele la cele scrise de
> ea ar trebui sa fie percepute ca ,,contre", ca contraziceri sau
> deziceri ci, as dori ca Mihaela sa-mi perceapa raspunsurile mele ca
> pe niste proprii pareri ale mele, in care cred si care mai cred ca ar
> putea sa coabiteze cu parerile ei pentru ca in final sa ne creem
> senzatia de prorpie satietate, senzatie in care te simti linistit si
> implinit, pentru ca zicea, tot asa, un calugar zapacit ca si mine ca
> : cel ce ajunge la adevar gaseste pacea, isihia si se odihneste. Da'
> ?, mai e pina acolo ! :)) Numai ca, pentru ca acest deziderat sa se
> intimple mai trebuie trecut de piatra incercarii care se numeste :
> acceptarea.
>
> Urmatoarea fraza a Mihaelei, incinta. Dezvaluie inca o data un suflet
> nobil si innobilat. Greu poti gasi acolo, in sufletelul ei vreo
> fisura. Si de ce ar trebui sa-i cautam acele fisuri ? Nu ne putem
> multumi cu "intregul", cu imaginea de ansamblu ? Nu ! Eu nu pot !
> Daca as face-o n-as mai discuta cu ea, si eu am o mare pohta sa
> vorbesc cu Mihaela, sa o incit, sa o provoc.
>
> Spune Mihaela : <<putini sunt cei care se sacrifica pe sine si pot
> trai doar din starea pe care ti-o da facerea de bine insotita de
> uitarea de sine.>> Da, e foarte adevarat cele spuse de ea. Slava
> Domnului ca mai exista astfel de oameni. Numai ca, eu simt in cele
> spuse de Mihaela, o umbra de deznadejde, de parere de rau, un fel de
> neputinta in propria-si persoana ca nu se poate numara si ea printre
> cei ,,putini". Ce-o impiedica ?, ce ne impiedica ? Uite, avem aici
> modelul, de ce nu-l urmam ? Vedeti ? vedeti, fratilor, cum vorbeste
> glasul lui Dumnezeu din noi ?, uite-asa vorbeste constiinta din
> sufletul lui Mihaela catre ea, catre noi. Asta este Sfinta
> Spovedanie, parerea de rau ca nu poti sa ajungi la virtute; Dumnezeu
> ne asculta, si ne iarta, si ne da situatii ca sa pornim, sa mergem,
> sa ajungem si noi la <<calea lui ,,uitarea de sine">>.


Nu cred nimic rau despre tine cata vreme discutiile au substanta, umor - la care sunt foarte sensibila :), sens, finalitate, spirit, provocare. apa in piua e fleasca de-atata zbatere pe-aici, so to speak :)

Cred cu tarie ca nimic nu e intamplator, dar nu cred in teorii ale conspiratiei. ce dusmani ne mai trebuie cateodata cand noi ajungem sa ne fim cel mai aprig dusman? raul ni se intampla pentru ca-i deschidem usa, dar si pentru ca bate deghizat in cele mai atragatoare forme. pana invatam sa-i dibuim viclenia, o mai furam. pentru ca ajungem sa cochetam, siguri pe noi, sa ne credem mai breji decat suntem si ne trezim in plina belea.

despre bunatatea nemarginita, despre pacea si multumirea dobandita prin binele facut, I fully agree. pentru ca ani de zile am invatat prin puterea exemplului si a experientei proprii generatii de elevi sa guste din bucuria binelui, le-am vazut emotia, am trait alaturi de ei rarisime satisfactii. este unul dintre motivele pentru care cred ca nu am trait degeaba si ca nimic nu este intamplator.

nici chiar faptul ca la ora asta tarzie de la noi stau ,,de vorba" cu un necunoscut care isi spune calugarul si semneaza pentru prima data cu Z. Ultimul sa fie cel dintai? sau e semnatura lui Zorro?:)


M

Draga mea Mihaela, de ce suntem noi atit de acord in principii si de ce ne diferim atit de mult in detalii ? :-))

Exemplul meu cu iertatul pacatului in ultimul moment avea alta conotatie. Eu ma refeream la faptul ca sunt momente in viata noastra cind ne putem mintui daca lasam glasul constintei din noi sa vorbeasca, adica ?, sa lasam ,,adincul din noi" sa se reverse. Iar daca acest adinc ne dezvaluie propria noastra mocirla, atunci avem o mare shansa de a fi iertati de divinitate. Treburile sunt mult mai amalgamate si uneori anagramate incit ne-ar trebui ,,mii ani de zile, luminii s-o ajunga".

Mihaela, imi pare rau ca suntem atit de apropiati in ceea ce simtim si gindim. Presimt ca nu mai putem polemiza. Ar deveni totul atit de plictisitor; nu crezi ? Si eu care ,,mulg" fiecare secunda ca sa-mi vorbesti ! :-))

Tu mai spui cu - atit de mult umor - ca : <<Dumnezeu adoarme la randu-i. lasand ragaz atunci pentru deznadejde si noi greseli, din neincredere si graba. dar exista oameni care si pe un pat de biblii inainte de ultima suflare n-ar putea spune adevarul.>> ,,Dumnezeu nu doarme" spunem de atitea ori !, si-i adevarat. Eu nu cred ca Dumnezeu doarme ci noi amortim, sau, cugetul nostru adoarme. Sa stii ca nu-ti dau dreptate cu cei aflati in ultimele clipe de viata. Asa ceva nu exista. Totul se sfirseste acolo, draga mea Mihaela. Am vazut si am cunoscut teribil de multe cazuri de muribunzi si nu am intilnit nici un caz care sa fi simtit nevoia de a trisa sau a nu-si recunoaste propriile-i greseli. Moartea este limita noastra absoluta peste care nu trecem. Acolo se sfirsesc toate. In fata mortii suntem neputinciosi si nu avem nici o alta scapare decit aceea de a fi onesti.

Ah, Doamne, ce dulcica esti tu citeodata. Si iata de ce :

<<nu , n-am substituit luciditatea constiintei. :) lucid inseamna si constient, dar in sensul treziei. :) luciditatea insemna aici minte clara, patrunzatoare, neparazitata de tentatii. care nu se risipeste in speculatii sterile, in a-si gasi subterfugii ieftine pentru derapaje. stiu ca o minte lucida poate organiza dezastre. dar tot luciditatea te poate salva de la dezastre. >>

Logica nu-ti da dreptate, in primul rind. Nu se poate ca sa fii lucid dar in acelasi timp sa generezi dezastre. Ceva nu se leaga aici. Tu incerci, femeieste, sa inmoi strictetea luciditatii si s-o poleiesti cu nemeritate intentii. Nici pomeneala asa ceva. Luciditatea are ca baza pragmaticul, iar pragmaticul desfiinteaza spiritualul. Ateistii au sperat si inca mai spera ca matematica va ucide credinta. Matematica este expresia luciditatii. A fi lucid presupune sa ai minte ,,matematica", adica ?, sa iti formezi sistemul de judecata a lucrurilor pe baza unor legi probate mai mult sau mai putin teoretic sau abstract. Dar, il poate satisface pe om luciditatea ? Cit am fi de lucizi, draga mea Mihaela, putem noi sa ne multumim, sa fim fericiti, sa fim impliniti daca suntem DOAR lucizi ? E iubirea lucida ? E dorinta de-a face bine lucida ? Unde se termina limita luciditatii ? Tot ce-a creat omul pe calea abstracta a demonstratiei nu a stat si nu sta in picioare. Matematica este o ,,parere". Ea, matematica se mindreste cu simplitatea si organizarea, insa paleste inexorabil in fata senzatiei. Frumusetea nu poate fi demonstrata matematic; ea, frumusetea, spiritualul, esteticul nu au nevoie de matematica, de organizare, de principii sau legi, ci de simturi, care simturi - indiferent daca sunt unice la fiecare om - converg si se unesc in fata frumosului autentic, sublim. Cui nu-i place Eminescu ? Cui nu-i place Goethe ? Cui nu-i place Romeo si Julieta ? Frumosul autentic depaseste rigoarea empirica a cifrelor, sau al rigorii matematice, si se adreseaza simturilor, spiritualului din noi.

Cu luciditatea nu ne putem apropia de credinta. Credinta nu are nevoie de luciditate. In credinta se patrunde cu sentimentalismul din noi, cu dorinta de-a fi smeriti, milosi, facatori de bine, de a ne raporta la ceva suprem, superior noua pe care sa-l iubim si care sa ne iubeasca.

Ultima ta fraza completeaza atit de frumos gindurile mele. E ca si cum doua flori ar vorbi de binefacerea roei. La ce le-ar (mai) folosi ? Doar asa, sa se simta bine amindoua si sa fie sigure pe ele ca (inca) sunt flori ? Mmm, nu e rau deloc.


Cu inchinaciune, acelasi

Z

La 2009-01-02 22:53:43, Mihaela Carlan a scris:

nici chiar faptul ca la ora asta tarzie de la noi stau ,,de vorba" cu un necunoscut care isi spune calugarul si semneaza pentru prima data cu Z. Ultimul sa fie cel dintai? sau e semnatura lui Zorro?:)


M


________



Z, in limba greaca inseamna : traieste ! M ? ... Dar este si initiala numelui meu de familie. Am foaaaaarte multi admiratori care ar dori sa ma injure pe numele meu adevarat. Sunt o vedeta, chiar. Uita-te la Aladin, sarmanul (d.t.p.d.v.) ! Cum ar dori el sa ma injure la adresa exacta ! Si de ce ? Cum poti sa nu-l indragesti cind il vezi cum se screme atit de convulsiv sa ma faca sa te simti rau. Cum sa nu-l indragesti si sa nu rizi de scrinjeul generat de mintea aia a lui de tzintzar suparat pe elefant ! :)))))))


p.s. - intregul tau raspuns la raspunsul meu mi-a dat certitudinea ca n-am ,,palavragit" in zadar si ca e bine sa stii ca nu ,,esti singur" !, if you know what I mean !

pupici ... nostalgici !

La 2009-01-03 03:57:03, CALUGARU a scris:

> p.s. - e bine sa stii ca nu ,,esti singur" if you know what I mean !
>
>
>
Bre, calugare!!! Fudul mai esti si increzut, imaginezi mai mult de jumatate din povestea ta ... oricum ai crede ca cineva are ceva cu tine ... sansele sint ca
te simti doar cu musca pe caciula, INSA ... tot esti singur ... cuc!!!

esti plin de contradictii si floricele. suferi de tahilalie in scris. :) if I may say so. conciziunea iti este straina. logica schioapata. te contrazici, luat de val.

pai, cum vine treaba aiasta cu ,,Treburile sunt mult mai amalgamate si uneori anagramate incit ne-ar trebui ,,mii ani de zile, luminii s-o ajunga". "? Io as zice ca treburile sunt mai mult, chiar agramate cateodata, profundule. ce ti-a facut limba romana, calugare?

Cat despre Dumnezeu, cred ca mai atipeste si El. ne-am inmultit a naibii de mult si raul a proliferat exponential. Nu e blasfemie. Si divinitatea are nevoie de odihna. n-a creat el a saptea zi tocmai pentru ragaz absolut? doar ca unii isi odihnesc mintea inaintea trupului si nu numai in a saptea zi. :) daca exista o comunitate, o fratie, mai numeroasa, atunci e cea a fruntilor netede. :)


Constiinta (vezi ca e cu doi i) e acel alter ego, vocea de dialog interior, cea care razbate finalmente din corul vocilor aiuritoare la momente de criza, cea cu care poti exersa o maieutica benefica pentru iesirea la lumina si alegerea drumului drept.

,,Nu se poate ca sa fii lucid dar in acelasi timp sa generezi dezastre. Ceva nu se leaga aici. " zici tu. Cu doar un mesaj in urma spuneai asa: ,,Ca si cum, vezi Doamne, daca esti lucid nu poti cadea in extreme ! Ba dina ca da !" Pas, de mai intelege ceva. :)

,,Am vazut si am cunoscut teribil de multe cazuri de muribunzi" Dar ce, Doamne iarta-ma, meserie ai? Ca doar nu-ti faci veacul pe la urgente, avand o placere morbida sa asisti la marea trecere? sau poate oferi ultima impartasanie? ai fi fost sanitar pe front? ori esti vreun criminal in serie inca neprins?? mai lasa exagerarile, ca se revolta ,,mesele" de pe forum, zau asa.

,,pragmaticul desfiinteaza spiritualul". Ma leshi? adicatelea nu poti fi un pragmatic spiritual ori cu spirit, ca sa dezambiguizez? pragmatismul poate diminua emotia, poate limita infrana entuziasmul, poate opera cu prea multa concretete in detrimentul iluzionarii spre care suntem inclinati. poate fi, nedus la extrem, o contra pondere bine venita uneori. nu este neaparat un defect.



,,Matematica este o ,,parere". Ea, matematica se mindreste cu simplitatea si organizarea, insa paleste inexorabil in fata senzatiei." Nu, zau! Cum sa fie o parere? De ce n-ar crede matematicienii in demonstratiile lor abstracte, dar cu atatea aplicatii pe care nu le poti ignora, ori nega, de ce nu le-ar da satisfactii si bucurii neegalate de cele ale oamenilor obisnuiti? De ce descoperirile nu le-ar inalta spiritul? Cum poti cuantifica placerea pe care o simte un geometru sau un probabilist cand joaca lui cu abstractiuni dezleaga mistere si sta mai apoi la baza devoalarii altora? n-ai constatat, domnule calugar, ca de cateva zeci de ani, s-a cam stins razboiul dur dintre religie si stiinta? Ca ambele tabere si-au recunoscut limitele si au devenit mai tolerante?

,,Frumosul autentic depaseste rigoarea empirica a cifrelor, sau al rigorii matematice, si se adreseaza simturilor, spiritualului din noi." trec peste scaparile la capitolul acorduri, si te intreb, mirata, ce inseamna ,,rigoare empirica a cifrelor"? un oximoron cumva? :) Nu pot sa nu ma intreb ce ti-a facut tie matematica de ti-a casunat pe ea si o tragi de urechi? Pai daca tot esti de parere ca ceea ce nu poti vedea nu exista, cum de esti credincios?


,,E iubirea lucida ? E dorinta de-a face bine lucida ?" Poti iubi si lucid, daca esti patit tocmai din lipsa antenelor care sa te atentioneze ca esti in pericol. O alta formulare pentru acelasi lucru este cum ai spus si tu, sa sufli si in iaurt. Ori pentru asta iti trebuie cel putin un reflex daca nu chiar constienta, luciditate. :) Cat despre bine, cum sa nu fie constienta dorinta de a face bine? Daca nu este asa, nici raul nu ti se pare ingrozitor si nu-l distingi de bine.

Mai calugare, imi obosesti rau de tot neuronul blond. Si, by the way, dulcica sunt doar pentru apropiati. las-o jos de intimitate fortata.

,,Binefacerea roei" nu exista. Romanii ar spune ,,binefacerea picaturilor de roua" daca ar da de un obstacol lingvistic, intru evitarea ridicolului. :) tu fortezi limba romana ca militienii care au dat un test de inteligenta, avand de fixat jucarii de lemn cu diverse volume geometrice intr-un panou prevazut cu gauri potrivite. rezultatul testului a fost ,,10% dintre ei erau acceptabil inteligenti, restul, puternici".


hai sa ,,Z" ,


M