Eveniment

Pai ce sa fie? Ca la noi. E o foame de bani teribila. Oamenii nu mai au bani. Banii sunt o marfa atit de scumpa si inaccesibila incit incepi sa gindesti ca in anii 60. Mama mea, care chivernisea singurul venit al familiei, cel adus de tata, era cel mai bun manager al tuturor timpurilor pe care l-am cunoscut. De la ciorapii cirpiti la bomboana pe care o tinjeam la 3-4 ani si pe care, mama mi-o arunca fara sa vad, pe pat, rizind cu ochii de bucuria mea fantastica de a o gasi, imi spunea ca soricelul a adus-o pentru ca am fost cuminte. Ma invatasem sa caut prin macatul de pe pat si ma uitam rugator intrebind-o, de ce nu mai vine soricelul. Nu erau otravuri pentru soricei si din cind in cind, cinia-o chestie cu arc si o bucata de ceva care prindea soricelul, sau strachina sprijinita pe o nuca, faceau sa se auda un zgomot, pac, si mama sarea ca arsa strigindb”l-am prins!”. Imi parea rau de mititel de teama ca nu mai avea cine sa imi aduca bomboane. Pina sa ajungem prin anii 64-65, parintii mei intotdeauna imi cumparau incaltamintea cu un numar, doua mai mari, pentru ca, spuneau ei , “ai sa mai cresti” dar pina cresteam, umblam cu pantofi, sandale,tenisi mai mari si care se uzau si trebuia sa imi ia altii. Bineinteles, tot mari. La fel si cu hainele. Am poze cu haine care imi atirnau de parca miine trebuia sa cresc intr-o zi cit altii intr-un an, vorba romanului lui Petru Popescu. Saracia asta, nu era crunta pentru ca aveam din toate cite putin. Masline, carne, piine, faina, malai, cartofi, oua, varza, orez, prajituri de casa, dulceturi, brinza, lapte, stafide…Din toate exact cit trebuia. Si daca mama, care tot timpul, de dimineata pina seara, robotea si muncea sa rineasca intr-o casa in care nu era mizerie gatea, punea masa, ne facea pachetele cu mincare, spala la mina, deretica, matura, stergea praful, calca,punea tutul pentru molii, levantica in sifoniere, cosea, intarea nasturii… Bucuria ei era sa fim frumos imbracati, hraniti si fara de griji. Seara pica obosita. Si tata mai vroia…Mi-e dor de palmele ei moi, de taranca, de evlavia cu care se pieptana in oglinda si o spionam de drag si ma intrebam pentru cine se facea frumoasa, ca nu iesea decit pina la piata, la piine si sa duca gunoiul. Dupa mult timp am aflat ca se facea frumoasa pentru tata si apoi pentru mine. Acest stil de management al unor resurse limitate m-a invatat ca planificarea inseamna gestionarea saraciei. Altul a fost lucrul cel mai trist pe care l-am dedus mai tirziu. Nu duceam lipsa de nimic, nu ne raspundea la reprosuri ca eram si mofturosi si, in general, ne invatasem ca ea sa munceasca din greu pentru noi, ca si cum ni se cuvenea acest lucru. Rau lucru, ca ne bazam pe munca altuia si daca tot nu faceam nimic eram tocmai buni de critica. Tata taia lemne pe care le aveam in beci pentru iarna, facea focul la un cazan in baie, transa porcul pe care il cumparam de Craciun si facea cirnatii, punea varza pe care o cara cu mama din piata cu un carucior si batea cuie. Altceva nu stia sa faca in casa. Batea cuie la orice se strica. Pardon si oua ochiuri. Telul muncii mamei mele am fost eu. Mi-aduc aminte ca atunci cind am intrat la liceu, listele fiind puse pe verticala, foaie sub foaie, de cit de inalta era usa, nu au putut citi pina sus si, mindri sau tematori de un esec, nici nu au rugat pe altii sa le citeasca lista pina la virf. Nu cred ca a existat dezamagire mai mare in drumul lor spre casa. Cu ochii in pamint, pe strazi laturalnice, fara sa vorbeasca. Acasa, imi faceam griji pe unde sint pentru ca intotdeauna mama era acasa si imi deschidea usa inainte sa pun mina pe clanta ceea ce ma facea sa cred ca asteptarea, ca eu sa vin de la scoala sau de unde veneam, era o pinda a bucuriei sa apar la coltul strazii,ca sunt intreg, sufletul ei, si ii placea pur si simplu sa ma vada mergind. Cred ca i se abureau ochii privindu-si baiatul, singura bucurie nebuna a existentei ei, rostul ei. Acum eu pindeam venirea lor, “pe unde or umbla astia” cind eu abia asteptam sa le spun. Cind au deschis usa, ma asteptam sa ma sarute, sa ma ia in brate si mama, leganindu-ma sa imi spuna simplu, ca o tinguire, “Gigi, Gigi…”. Au intrat neutri, resemnati si descaltindu-se cu grija aminau privirea finala tocmai spre a ascunde ca fusesera la scoala fara ca eu sa stiu. Voisera sa aiba parte singuri de o bucurie dar se lasasera invinsi de o vedere care le jucase festa mindriei. “ Ce s-a intimplat? Nu va felicitati baiatul?” le-am spus. I-am vazut pe amindoi ridicind capul, uimiti, privindu-ma neincrezatori. “Am intrat primul, nu va bucurati?”Niciodata nu am vazut groaza pe care ti-o inspira prea multa bucurie. Nu mai aveau cuvinte de parca nu intelegeau. Le-am repetat ce le-am spus. Nici nu voiam sa se tradeze ca veneau de undeva. Mama, stins, reusi sa ma intrebe,”Tu ai luat la liceu?” “Da, mama, am reusit primul. Sunt pe lista!” Le era frica sa ma creada si m-au felicitat cu jumate de masura. Trebuia sa vada. Si, bineinteles, a trebuit sa ne imbracam frumos, sa o luam demni si mindri pe strada mare, sa ne vada lumea si sa mergem oficial sa citim lista. Pe drum, alti cunoscuti ne felicitau, imi faceau cu palma amical prin parul de sub basca, si ai mei, zoreau pasul spre certitudine.Au vazut lista. Au citit urcindu-se spre un scaun adus de portar. Ai citit cred de o suta de ori si nu-si credeau ochilor. Parca paralizasera. Apoi, fara cuvinte ascunzindu-se de mine o intreba pe mama din ochi daca avem ceva bani la noi. Am oprit la librarie, si tata, nabab, mi-a cumparat un stilou chinezesc, cu penita de aur, pe atunci, de 90 de lei, bani cu care traiam citeva zile. Am terminat facultatea cu el. Nu am inteles decit tirziu ce inseamna a iubi si mama, ca si tata, care m-au iubit indiferent ce am facut in viata, nu au avut alt rost decit investitia lor de suflet sa le confirme alegerea. Mi-e dor de mama. Mi-e dor de tata. De asteptarea vestilor bune prin care ei sa fie linistiti ca fiul lor nu va trebuie sa munceasca atit de mult ca si ei, sa aibe bani sis a scape de griji. Adica sa traiesc mai usor si fara grija pe care banul prin putinatate nu te lasa citeodata sa dormi. Mi-e dor de grijile lor si daca nu-I mai am, singuratatea mea e cu ei de dincolo, ma privesc si imi imaginez ochii mamei umezi de dorul absentei, de palma petrecuta pe frunte cind ma imbolnaveam, de dragul camasilor scrobite, de parfumul parului ei, irepetabil si in care ma regaseam, de pielea moale ca o catifea pe care o simteam cind ma purta in brate, fugind spre doctor, cind mi-am rupt piciorul. Mi-e dor de ma doare si ploaia din sufletul meu, perpetua, ma inunda incit stiu ca numai acolo traiesc bucuria de a privi si pentru ei ceea ce le-ar place sa vada. Amintirile si tot ce am trait in preajma lor ma bintuie din ce in ce mai des si daca azi e saracie, optimismul lor dintotdeauna, in fata lipsei de bani, de viitor si sperante, ma ajuta la a intelege ca inainte de toate iubirea, respectul de sine, respectul pentru altii, muzica sufletului, bucuria de a o impartasi, cumpatarea, sunt cele mai de pret lucruri pe care trebuie sa le inveti. Dar dorul, arsita fara leac, dorul de ei, dorinta de a fi cu ei, de a auzi, la foc de lemne, la difuzorul din perete, “noapte buna ,copii”, povestile cu zine si feti frumosi, si mirosul de brad, cu globuri din nuci in poleiala, covrigii pentru colind, si chipul luminos, de inger al celei mai frumoase fiinte de lumina a lumii, mama mea, crescindu-ma in stralucirea ochilor ca pe o perla asteptata, cu rabdare si truda, ani de zile, fara a cere vreodata rasplata. Rasplata ei am fost eu. Mama.., unde esti, lumina mea…

La 2009-01-17 13:40:30, gheorghe vlasceanu a scris:

> Pai ce sa fie? Ca la noi. E o foame de bani teribila. Oamenii nu mai
> au bani. Banii sunt o marfa atit de scumpa si inaccesibila incit
> incepi sa gindesti ca in anii 60. Mama mea, care chivernisea singurul
> venit al familiei, cel adus de tata, era cel mai bun manager al
> tuturor timpurilor pe care l-am cunoscut. De la ciorapii cirpiti la
> bomboana pe care o tinjeam la 3-4 ani si pe care, mama mi-o arunca
> fara sa vad, pe pat, rizind cu ochii de bucuria mea fantastica de a o
> gasi, imi spunea ca soricelul a adus-o pentru ca am fost cuminte. Ma
> invatasem sa caut prin macatul de pe pat si ma uitam rugator
> intrebind-o, de ce nu mai vine soricelul. Nu erau otravuri pentru
> soricei si din cind in cind, cinia-o chestie cu arc si o bucata de
> ceva care prindea soricelul, sau strachina sprijinita pe o nuca,
> faceau sa se auda un zgomot, pac, si mama sarea ca arsa
> strigindb”l-am prins!”. Imi parea rau de mititel de teama
> ca nu mai avea cine sa imi aduca bomboane. Pina sa ajungem prin anii
> 64-65, parintii mei intotdeauna imi cumparau incaltamintea cu un
> numar, doua mai mari, pentru ca, spuneau ei , “ai sa mai
> cresti” dar pina cresteam, umblam cu pantofi, sandale,tenisi
> mai mari si care se uzau si trebuia sa imi ia altii. Bineinteles, tot
> mari. La fel si cu hainele. Am poze cu haine care imi atirnau de parca
> miine trebuia sa cresc intr-o zi cit altii intr-un an, vorba romanului
> lui Petru Popescu. Saracia asta, nu era crunta pentru ca aveam din
> toate cite putin. Masline, carne, piine, faina, malai, cartofi, oua,
> varza, orez, prajituri de casa, dulceturi, brinza, lapte,
> stafide…Din toate exact cit trebuia. Si daca mama, care tot
> timpul, de dimineata pina seara, robotea si muncea sa rineasca intr-o
> casa in care nu era mizerie gatea, punea masa, ne facea pachetele cu
> mincare, spala la mina, deretica, matura, stergea praful, calca,punea
> tutul pentru molii, levantica in sifoniere, cosea, intarea
> nasturii… Bucuria ei era sa fim frumos imbracati, hraniti si
> fara de griji. Seara pica obosita. Si tata mai vroia…Mi-e dor
> de palmele ei moi, de taranca, de evlavia cu care se pieptana in
> oglinda si o spionam de drag si ma intrebam pentru cine se facea
> frumoasa, ca nu iesea decit pina la piata, la piine si sa duca
> gunoiul. Dupa mult timp am aflat ca se facea frumoasa pentru tata si
> apoi pentru mine. Acest stil de management al unor resurse limitate
> m-a invatat ca planificarea inseamna gestionarea saraciei. Altul a
> fost lucrul cel mai trist pe care l-am dedus mai tirziu. Nu duceam
> lipsa de nimic, nu ne raspundea la reprosuri ca eram si mofturosi si,
> in general, ne invatasem ca ea sa munceasca din greu pentru noi, ca si
> cum ni se cuvenea acest lucru. Rau lucru, ca ne bazam pe munca altuia
> si daca tot nu faceam nimic eram tocmai buni de critica. Tata taia
> lemne pe care le aveam in beci pentru iarna, facea focul la un cazan
> in baie, transa porcul pe care il cumparam de Craciun si facea
> cirnatii, punea varza pe care o cara cu mama din piata cu un carucior
> si batea cuie. Altceva nu stia sa faca in casa. Batea cuie la orice se
> strica. Pardon si oua ochiuri. Telul muncii mamei mele am fost eu.
> Mi-aduc aminte ca atunci cind am intrat la liceu, listele fiind puse
> pe verticala, foaie sub foaie, de cit de inalta era usa, nu au putut
> citi pina sus si, mindri sau tematori de un esec, nici nu au rugat pe
> altii sa le citeasca lista pina la virf. Nu cred ca a existat
> dezamagire mai mare in drumul lor spre casa. Cu ochii in pamint, pe
> strazi laturalnice, fara sa vorbeasca. Acasa, imi faceam griji pe
> unde sint pentru ca intotdeauna mama era acasa si imi deschidea usa
> inainte sa pun mina pe clanta ceea ce ma facea sa cred ca asteptarea,
> ca eu sa vin de la scoala sau de unde veneam, era o pinda a bucuriei
> sa apar la coltul strazii,ca sunt intreg, sufletul ei, si ii placea
> pur si simplu sa ma vada mergind. Cred ca i se abureau ochii
> privindu-si baiatul, singura bucurie nebuna a existentei ei, rostul
> ei. Acum eu pindeam venirea lor, “pe unde or umbla astia”
> cind eu abia asteptam sa le spun. Cind au deschis usa, ma asteptam sa
> ma sarute, sa ma ia in brate si mama, leganindu-ma sa imi spuna
> simplu, ca o tinguire, “Gigi, Gigi…”. Au intrat
> neutri, resemnati si descaltindu-se cu grija aminau privirea finala
> tocmai spre a ascunde ca fusesera la scoala fara ca eu sa stiu.
> Voisera sa aiba parte singuri de o bucurie dar se lasasera invinsi de
> o vedere care le jucase festa mindriei. “ Ce s-a intimplat? Nu
> va felicitati baiatul?” le-am spus. I-am vazut pe amindoi
> ridicind capul, uimiti, privindu-ma neincrezatori. “Am intrat
> primul, nu va bucurati?”Niciodata nu am vazut groaza pe care
> ti-o inspira prea multa bucurie. Nu mai aveau cuvinte de parca nu
> intelegeau. Le-am repetat ce le-am spus. Nici nu voiam sa se tradeze
> ca veneau de undeva. Mama, stins, reusi sa ma intrebe,”Tu ai
> luat la liceu?” “Da, mama, am reusit primul. Sunt pe
> lista!” Le era frica sa ma creada si m-au felicitat cu jumate
> de masura. Trebuia sa vada. Si, bineinteles, a trebuit sa ne imbracam
> frumos, sa o luam demni si mindri pe strada mare, sa ne vada lumea si
> sa mergem oficial sa citim lista. Pe drum, alti cunoscuti ne
> felicitau, imi faceau cu palma amical prin parul de sub basca, si ai
> mei, zoreau pasul spre certitudine.Au vazut lista. Au citit
> urcindu-se spre un scaun adus de portar. Ai citit cred de o suta de
> ori si nu-si credeau ochilor. Parca paralizasera. Apoi, fara cuvinte
> ascunzindu-se de mine o intreba pe mama din ochi daca avem ceva bani
> la noi. Am oprit la librarie, si tata, nabab, mi-a cumparat un stilou
> chinezesc, cu penita de aur, pe atunci, de 90 de lei, bani cu care
> traiam citeva zile. Am terminat facultatea cu el. Nu am inteles decit
> tirziu ce inseamna a iubi si mama, ca si tata, care m-au iubit
> indiferent ce am facut in viata, nu au avut alt rost decit investitia
> lor de suflet sa le confirme alegerea. Mi-e dor de mama. Mi-e dor de
> tata. De asteptarea vestilor bune prin care ei sa fie linistiti ca
> fiul lor nu va trebuie sa munceasca atit de mult ca si ei, sa aibe
> bani sis a scape de griji. Adica sa traiesc mai usor si fara grija pe
> care banul prin putinatate nu te lasa citeodata sa dormi. Mi-e dor de
> grijile lor si daca nu-I mai am, singuratatea mea e cu ei de dincolo,
> ma privesc si imi imaginez ochii mamei umezi de dorul absentei, de
> palma petrecuta pe frunte cind ma imbolnaveam, de dragul camasilor
> scrobite, de parfumul parului ei, irepetabil si in care ma regaseam,
> de pielea moale ca o catifea pe care o simteam cind ma purta in
> brate, fugind spre doctor, cind mi-am rupt piciorul. Mi-e dor de ma
> doare si ploaia din sufletul meu, perpetua, ma inunda incit stiu ca
> numai acolo traiesc bucuria de a privi si pentru ei ceea ce le-ar
> place sa vada. Amintirile si tot ce am trait in preajma lor ma
> bintuie din ce in ce mai des si daca azi e saracie, optimismul lor
> dintotdeauna, in fata lipsei de bani, de viitor si sperante, ma ajuta
> la a intelege ca inainte de toate iubirea, respectul de sine,
> respectul pentru altii, muzica sufletului, bucuria de a o impartasi,
> cumpatarea, sunt cele mai de pret lucruri pe care trebuie sa le
> inveti. Dar dorul, arsita fara leac, dorul de ei, dorinta de a fi cu
> ei, de a auzi, la foc de lemne, la difuzorul din perete, “noapte
> buna ,copii”, povestile cu zine si feti frumosi, si mirosul de
> brad, cu globuri din nuci in poleiala, covrigii pentru colind, si
> chipul luminos, de inger al celei mai frumoase fiinte de lumina a
> lumii, mama mea, crescindu-ma in stralucirea ochilor ca pe o perla
> asteptata, cu rabdare si truda, ani de zile, fara a cere vreodata
> rasplata. Rasplata ei am fost eu. Mama.., unde esti, lumina
> mea…
>

scrii foarte frumos, domnule Vlasceanu. Te felicit!




l