Magazin

http://www.danionvasile.ro/blog/2008/03/28/o-tanara-mamica-si-drumul-de-la-pacat-si-erezie-la-lumina/
Cred ca trebuie sa ne ferim de yoga, budism, fengshui, rei ki, energie nu stiu cum si altele.

Un an mai tarziu, cunosteam un cuplu de tineri, care in loc sa vorbeasca despre discoteci si petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar si despre niste lumi fascinante, paralele, despre misiunea Romaniei, despre extraterestri, despre yoga, despre reincarnarea marilor maestri si a marilor sfinti in Romania, despre cum toate religiile sunt cai spre acelasi mare adevar, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, povesti frumoase… imi inaripau imaginatia. Toate dublate de o primire cu bratele deschise. Eram „iubita”, eram „acceptata”. Apoi a inceput sa mi se spuna ca eu sunt o aleasa, o sfanta reincarnata pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fata de 19 ani? Orgoliul meu era consternat si incantat. incepusem sa cred si sa inghit absolut tot ce mi se spunea. Cand mi s-a spus ca chiar „conducatorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reincarnarea lui Iisus, revenit pe Pamant pentru judecata, aveam deja creierul atat de spalat, incat am acceptat fara rezerve. Dupa doi ani in aceasta companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” mortilor, testam chakre, faceam tehnici de yoga, magie „alba”, credeam ca tot ce-i rau e bine si ca tot ce-i bine e rau, aruncam cu noroi in lucrurile sfinte. Mi-am vandut sufletul, iar cand m-au legat bine, au intors foaia. Am fost umilita, folosita, torturata psihic, fizic si moral in moduri inimaginabile, despre care inca mi-e greu sa vorbesc, si nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncata in pacate cumplite, pentru ca astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. si dupa un timp, pacatul a devenit insusi felul meu de a trai. Ba inca si pe multi altii i-am tras in pacat. Cu gura ajunsesem sa „propovaduiesc” ereziile si pacatul, viata mea intreaga era inglodata in pacate cumplite, in timp ce sufletul meu se tortura in chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-as fi sinucis oricand, daca „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregatiti pentru aceasta posibilitate). Dar, sufletul meu plangea. Eram rupta intre ceea ce mi se bagase in cap, si credinta mea profund interioara ca Dumnezeu inseamna Bunatate, Iubire, Curatenie. Aveam nevoie de cineva care sa-mi confirme ca acesti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care sa ma ajute sa ies de sub puterea lor malefica, pentru ca singura nu mai puteam. intr-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajuta-ma, ajuta-ma sa inteleg, sa vad care este adevarul, sa inteleg.” si, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din aceasta secta. Cu puterea dragostei. Trecusera sapte ani de cand cunoscusem acel cuplu de tineri.

M-am trezit singura, insarcinata, umilita, haituita. Parasita de parinti, barbatul iubit, prieteni. De toti cei pe care cautasem toata viata sa-i multumesc. Parca deodata mi s-a infatisat inaintea ochilor toata greseala mea, tot pacatul meu, toata minciuna si inselaciunea. Nici macar copilul din pantece nu mi-l puteam iubi, caci vedeam in el minciuna si pacatul meu. N-am avortat pentru ca n-am indraznit sa pun si omorul pe lista pacatelor mele, dar as minti daca as spune ca nu mi-am dorit ca acest copil sa nu mai existe. As fi vrut sa alerg la preotul care ma spovedise, dar n-am facut-o, imi era ingrozitor de rusine. Toata sarcina si inca trei ani dupa nasterea baietelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Cand copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai pasa de nimic. in secunda aceea, in intunericul cumplit din mine, undeva adanc in sufletul meu am simtit (altfel nu pot spune), o voce blanda, care imi spunea ca totul va fi bine. Scriu si plang, pentru ca mare e iubirea lui Dumnezeu, care il scoate pe pacatos si de pe buza iadului.
si daca va intrebati ce m-a adus la Ortodoxie… Daca toate ar fi fost bine dupa nasterea baietelului meu, poate ca m-as fi intors la viata de compromis si pacat. Dar copilul meu, inca de la nastere, avea noaptea cosmaruri, se speria din orice, se inchidea in lumea lui, refuza sa vorbeasca, a devenit chiar violent. si in sufletul meu de mama am stiut ca din cauza pacatelor mele e asa. si-am inceput sa ma rog la Dumnezeu cu toata puterea si sa-mi plang pacatele a caror urmare o vedeam in copilul meu. si amintirea blandetii preotului care m-a spovedit cu patru ani in urma m-a facut sa intru in biserici ortodoxe si sa ma rog inaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a randuit ca langa blocul nostru, sa se ridice o bisericuta in care slujeste un preot bland si plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfanta Liturghie bisericuta noastra sa fie neincapatoare. Un preot care se umple de bucurie cand un copil ii intra in biserica, il ridica in brate si il binecuvanteaza si ne povatuieste pe noi, mamele grijulii sa ii lasam sa mearga oriunde vor ei, sa mangaie icoanele, sa aprinda lumanari…
si intr-o zi, mi-am luat inima in dinti, am cumparat un indreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, si cu prima ocazie in care am avut cu cine sa-mi las copilul, m-am dus si m-am spovedit la primul preot pe care l-am gasit dispus sa ma spovedeasca. si numai voi, cei ce v-ati intors la Dumnezeu puteti sa intelegeti bucuria, pacea si linistea din sufletul meu. Parca m-am intors cu adevarat acasa.
si daca va intrebati cum ne este azi, am sa va mai spun inca ceva. Chiar inainte de a ma spovedi, cateva zile la rand, tot auzeam despre minunile Sfantului Nectarie. Iar in ziua in care m-am spovedit, in biserica, in timp ce il asteptam pe preot, o doamna in varsta s-a apropiat de mine, spunandu-mi ca asa simte, ca Dumnezeu o trimite la mine, si printre altele, mi-a daruit Acatistul Sfantului Nectarie. Pe care de-atunci il fac in fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un ingeras cuminte, ascultator, sensibil, spre mirarea si uimirea multora.
Ma gandesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum multi ani: „Vreau sa simt si dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasa-ma Doamne sa simt numai dragostea Ta, ca de nimic altceva nu mai am nevoie”.
iti multumesc Doamne, ca nu te-ai scarbit de mine atunci cand oamenii m-au lepadat ca pe un gunoi, iti multumesc pentru dragostea ta infinita.
Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian va multumesc ca ne protejati si ca m-ati calauzit inapoi, spre dreapta credinta.
Iertare imi cer ca am scris atat de mult. Aici e toata viata mea. Sa fie spre folos si altora. Caci si mie mi-a fost de folos sa citesc marturia lui Danion si a altora care au trecut prin ce am trecut eu, sa aflu ca Dumnezeu i-a primit cu bratele deschise atunci cand s-au intors. Doamne ajuta!

Multi prin yoga s-au apropiat de sinucidere care e pacat ingrozitor, satanism, si nebunie. Nebunii care au diavoli in ei, indracitii sunt considerati sfinti la yogini , asta e. Dumnezeu sa ne fereasca de pacate ingrozitoare. Rugaciunea spusa te poate feri de aceste pacate pe tine si pe apropiatii tai. Domane fereste de rau.

Pe de alta parte sa stii ca daca ai facut pacate ingrozitoare sa nu deZdajnajduiesti caci exista spovedania care iarta pacatele. Sa o folosesti ca e ca al doilea Botez.

Spovedania este Taina prin care credinciosul primeste de la Dumnezeu iertarea pacatelor marturisite duhovnicului cu zdrobire de inima si cu hotararea de a nu le mai face.

Taina Spovedaniei se mai numeste si Taina Pocaintei sau a Marturisirii.

Ea a fost fagaduita de Mantuitorul prin urmatoarele cuvinte, adresate apostolilor: "Adevarat graiesc voua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18.18).

Asezarea Tainei Pocaintei a avut loc, insa, dupa Inviere, cand Domnul a zis ucenicilor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, se vor ierta lor, si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20,22-23).

Sf. Efrem Sirul asemana Pocainta cu "un mare cuptor care primeste intr-insul arama si o preface in aur, ia plumb si da argint".

Iar Sf. Isaac Sirul scrie: "Dupa Botez este Pocainta; ea este a doua nastere din Dumnezeu".

Spovedania are in mod deosebit doua efecte. Primul efect al Pocaintei este iertarea pacatelor si reasezarea celui ce s-a spovedit in starea harica din care cazuse, iar al doilea este usurarea si linistea sufleteasca.

Pentru ca Taina sa aiba aceste efecte, cel care se spovedeste trebuie sa faca o marturisire sincera, sa ia hotararea de a nu mai pacatui, sa aiba nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu si sa-si indeplineasca epitimia sau canonul dat de duhovnic.

Orice pacat se poate ierta prin pocainta, oricat ar fi el de grav, dar si intoarcerea trebuie sa fie pe masura greselii.

Pacatul este un act de revolta impotriva cerului, este un act de mandrie, in timp ce marturisirea cere smerenie.

In Cuvantarea despre Puskin, Dostoievski scria astfel : "Smereste-te, om mandru, si inainte de toate frange-ti mandria ... De te vei birui, te vei smeri si vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi inchipuit vreodata. Si vei incepe o lucrare mareata si-i vei face liberi si pe altii si vei vedea fericirea, caci viata ti se va umple".

Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 3,2). Plecand de la aceste cuvinte, Sf. Parinti invata ca "a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decat vederea ingerilor".

Pocainta este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelatia dumnezeiasca si de a intelege cum a fost gandit omul, mai inainte de crearea lumii, in sfatul cel mai inainte de veci al Sfintei Treimi.

Un om care se caieste cu adevarat se poate ridica chiar pana la desavarsire, adica pana la "imparatia Luminii necreate", caci cei care sunt in Lumina, au trecut nu prin "usile groazei", ci prin "usile pocaintei".

Intr-adevar, marturisirea pacatelor este insotita de o anumita doza de rusine. Dar tocmai aceasta rusine, care pe multi ii retine de la Spovedanie, are darul sa ne impace cu Dumnezeu.

Taina Pocaintei este Judecata milostiva a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci cand mergem de bunavoie, ca sa ne marturisim pacatele.

Daca noi nu face aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiasca, si deci ne pasc primejdii.

E bine sa se spovedeasca omul de la tinerete, nu doar la anii batranetii.

Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia nu. Iar omul du ganduri viclene e acela care-si da cu toata voia tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-i dea o batranete distrusa.

Fericitul Augustin invata ca pocainta adevarata se cuprinde in doua miscari opuse ale inimii: una de ura fata de pacat si alta de iubire fata de Dumnezeu.

Atunci cand regele David a ucis pe Urie si a luat de sotie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care in loc sa taie din turmele sale, a rapit saracului singura-i oaie si a pregatit-o oaspetilor sai. David auzind intamplarea a zis de bogat ca "e vrednic de moarte". Dar Natan i-a raspuns: "Tu esti acela".

Indata regele s-a rusinat si cu o adanca ura de pacatul facut a zis: "Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta ... Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut..." (Psalmul 50). Fara pocainta nu poate exista autocunoastere si nici descoperirea imparatiei din noi.

Cat este sub pacat, omul, ca si David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rau. El are nevoie de cineva care sa-l trezeasca si sa-i mijloceasca vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Si acesta este duhovnicul.

Pe langa ura fata de pacat, pocainta adevarata trezeste in om si sentimentul iubirii fata de Dumnezeu, atat pentru indelunga Sa rabdare, cat si pentru bunatatea Sa pe care ne-o arata.

Imparatul Teodosie al Bizantului avea uneori obiceiul sa judece pe cei care comploteau impotriva lui.

Dupa ce le aducea in fata toate dovezile vinovatiei lor si-i facea sa-si marturiseasca faradelegile, ei se asteptau sa fie osanditi la moarte.

Dar imparatul lua o alta hotarare si in loc sa-i omoare, ii lasa liberi, fara nici o pedeapsa.

Sf. Ambrozie, care istoriseste despre aceste lucruri, spune ca "Imparatul voia sa biruiasca prin dragoste, nu sa pedepseasca".

Asa si noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, caci in loc sa ne pedepseasca si sa ne piarda, ne iubeste si ne iarta.

Despre ce zice un om ce a trecut prin moarte clinica si si-a revenit la viata.

Reactia tipica a unui om "luminat" al timpurilor moderne dupa ce intalneste personal realitatea vamilor, in cursul unei "morti clinice" (cu o durata de 36 de ore) poate fi urmarita intr-una dintre cartile deja amintite mai sus: "Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence". "Prinzandu-ma de brate, ingerii m-au dus de-a dreptul prin zidul salonului in strada. Incepuse sa se intunece, ningea linistit, cu fulgi mari. Vedeam lucrurile astea, in schimb frigul sau macar o diferenta de temperatura intre interiorul camerei si exterior n-am simtit. Evident, aceste fenomene isi pierdusera semnificatia pentru corpul meu modificat. Incepuram sa ne inaltam cu repeziciune. Pe masura ce urcam, spatiul care se desfasura inaintea ochilor nostri devenea din ce in ce mai larg, astfel ca in final ajunsese la proportii atat de coplesitoare, incat m-a cuprins teama cand am realizat cat de nesemnificativ eram eu insumi in raport cu acest tinut infinit ...

Notiunea timpului era cu totul absenta din mintea mea, in acel moment, asa ca nu stiu cat anume ne-am deplasat in sus cand, dintr-o data, a inceput sa se auda, indistinct la inceput, un zgomot, dupa care, tasnind de undeva cu tipete si rasete salbatice, un stol de tot soiul de fiinte hidoase incepu sa se apropie cu viteza de noi.

Spirite rele! - am realizat si apreciat dintr-o data, cu iuteala uluitoare, starnita cu siguranta de groaza care cuprinsese, o groaza cu totul deosebita si necunoscuta pana atunci. Spirite rele! O, cu cata ironie, cu cata convingere n-as mai fi ras doar cu cateva zile inainte de asa ceva. Chiar cu cateva ore inainte, daca cineva mi-ar fi spus, nu ca el ar fi vazut cu ochii lui spirite rele, ci si numai ca crede in existenta lor ca in existenta a ceva cum nu se poate mai real, ar fi starnit in mine aceeasi reactie de ras copios! Asa cum se cuvenea pentru un om "bine educat" de la sfarsitul secolului al XIX-lea, eu intelegeam aceste lucruri ca desemnand inclinatii maladive, patimi ale fiintei umane si, din aceasta pricina, sintagma in sine nu avea pentru mine semnificatia unui nume, ci a unui termen care defineste un concept abstract. Si dintr-o data, acest "concept abstract" uni aparea in fata ochilor intr-o personificare vie !...

Dupa ce ne-au inconjurat din toate partile, printre chiote si zgomote nerusinate, spiritele rele cerura sa le fiu dat lor; incercau sa ma apuce cumva si sa ma smulga dintre ingeri, dar era evident ca nu indrazneau sa faca asta. Din mijlocul vacarmului zbieratelor, de neimaginat si tot atat de repugnant auzului, ca si infatisarea lor vazului, mai reuseam sa prind din cand in cand cuvinte si chiar fraze intregi. "Al nostru este: s-a lepadat de Dumnezeu" - strigara dintr-o data, aproape la unison, si se napustira asupra noastra cu atata inversunare incat pentru moment am simtit ca-mi ingheata sirul gandurilor in minte, de frica. "Asta-i o minciuna! Nu-i adevarat!" - as fi vrut sa strig, revenindu-mi in fire; dar o amintire impovaratoare imi lega limba. Intr-un mod cu totul necunoscut mie imi reveni in minte, dintr-o data, o secventa atat de lipsita de importanta din viata mea si atat de indepartata in timp, din vremea tineretii, incat nu credeam ca eu sa fi fost vreodata in stare a mi-o mai aminti".

Aici, autorul rememoreaza un incident din anii studentiei: candva, intr-o discutie filosofica dintre cele mai obisnuite printre studenti, unul dintre colegii sai exprimase aceasta opinie: "De ce trebuie sa cred? Nu este oare la fel de posibil ca Dumnezeu sa nu existe?". La care autorul raspunse: "Se poate". Acum, confruntat cu demonii acuzatori, autorul revine:

"Aceasta propozitie fusese in cel mai deplin sens al cuvantului o "vorba goala"?: cuvintele lipsite de sens ale colegului meu nu putusera starni in mine nici cea mai mica indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nici macar nu ascultasem prea atent ce spunea, de altfel, iar acum realizam ca acea vorba goala pe care o aruncasem atunci nu disparuse nicidecum fara urma. Am fost deci nevoit sa ma justific, sa ma apar de acuzatia care mi se aducea, in asa masura incat Noul Testament s-a verificat in practica: intr-adevar, avem de dat socoteala pentru orice cuvant desert, daca nu prin voia lui Dumnezeu, care cunoaste tainele inimii omenesti, atunci prin furia vrajmasilor mantuirii.

Aceasta acuzatie era, evident, cel mai puternic argument adus de spiritele rele spre pierzarea mea, iar ele pareau sa prinda puteri noi de aici, judecand dupa indrazneala atacurilor si dupa faptul ca acum se roteau deasupra noastra cu mugete de furie, impiedicandu-ne sa inaintam.

Mi-am amintit o rugaciune si am inceput sa ma rog chemandu-i in ajutor pe toti oamenii sfinti ale caror nume mi le aminteam sau imi veneau in minte. Dar asta nu i-a speriat pe vrajmasii mei. Ca un jalnic ignorant, crestin doar cu numele poate ca pentru prima oara in viata mea de-abia atunci mi-am adus aminte de cea care este numita Mijlocitoarea crestinilor.

Si sigur ca rugaciunea mea catre ea a fost intensa, sigur ca sufletul meu era plin de invataturi gresite, caci cu greu mi-am putut aminti si i-am putut rosti numele, dar la un moment dat aparu totusi deasupra noastra ceva ca un fel de ceata alba care, curand, acoperi in intregime gloata de spirite rele. Le ascunse din fata ochilor mei, inainte de-a apuca sa se retraga de la sine. Mugetele si chicotele lor se mai auzira inca o vreme dar, din scaderea gradata a intensitatii zgomotului, pana la stingerea lui completa, mi-am putut da seama ca teribilii vanatori erau treptat lasati in urma".

"Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence"
Orthodox Life, iulie-august 1976