Analize si comentarii

Amintirea fricii, a fugii, a lantului luat pe "carca" (vanataia am avut-o vreo 3 luni). Am amintirea suturilor care te lasau fara suflare si teama de a nu mai putea respira vreodata. Lacrimile si uraa. Ura lor si ura mea. Ura lor nu stiu daca mai exista a mea inca mai palpaie plapand. Nu mai sunt "ei" tintele urii mele sunt altele nu simplele unelte aproape fara creier, responsabilii in frunte cu felicitatorul lor sef dar nu unic responsabil. Si ca sa-l parafrazez "ura mea o merita pe deplin" toti cei care "oameni de bine" au fost.

Imi mai amintesc o scena la Romana, vizavi de Gradinita (locul unde student fiind mai adastam la o bere in zilele insorite). La ultimul etaj la geam o femeie strigand huooo, camionul minerilor franand si timpul devenind "luuung" ortacii sarind cu incetinitorul din camion, si apoi lucrurile care zburau pe geam cazand pe bulevardul Magheru. Pat, scaune, dulap, asteptarea si frica pt o forma umana ce ar putea si ea sa ia "calea" mobilelor si apoi iesirea "triumfala" a minerilor tarand un corp de femeie inert si plin de sange, aruncand-ul in camion.

O alta scena aproape in aceeasi zona de data asta vizavi de Patria. Camioane de mineri cu steaguri, lume infricosata pe strazi, si un batran cu baston ridicand bastonul la un camion (sarman batran vorbind cu o "masina"). Scrasnetul franelor, "bulucirea minerilor", disparitia batranului. Unde, cum, cand? Teama.

Nu am povesti si amintiri frumoase nea Grosane. Nu m-am "plimbat" prin Cismigiu zilele alea. M-am plimbat prin orasul "ocupat".

"Esti student ba?" si zambetele lui "imgb face ordine".