Editorial

Pe 14 noiembrie 1995, intr-o zi friguroasa de toamna, sute de mii de oameni il conduceau in tacere spre Cimitirul Bellu catolic pe cel ce in ultimii ani fusese icoana vie a anticomunismului romanesc, Corneliu Coposu. Dupa 17 ani petrecuti in puscariile comuniste si dupa alte zeci de ani de privatiuni, fostul secretar al lui Iuliu Maniu, cel care reinfiintase PNT imediat dupa Revolutie, lasa in urma sa o Opozitie democratica inchegata si pe care disparitia sa avea sa o mobilizeze si mai puternic. Victoria din 1996 a lui Emil Constantinescu si a Conventiei Democrate in alegerile prezidentiale si parlamentare si indepartarea de la putere a lui Ion Iliescu si a PDSR-ului aveau sa fie culmile mostenirii „Seniorului“ taranist, una facuta tandari ulterior de epigonii sai.
Idealurile Pietei Universitatii avea sa sucombe treptat in timpul guvernarii CDR, iar anul 2000 avea sa marcheze sfirsitul iluziei. Scirbit de clasa politica romaneasca si invins de structuri, presedintele Emil Constantinescu avea sa renunte la candidatura pentru un nou mandat, in conditiile in care nimeni nu ii mai acorda nici o sansa de izbinda. Gestul sau avea sa marcheze si spulberarea Conventiei Democratice: PNTCD formeaza Conventia Democrata 2000 alaturi de citeva partide de buzunar si rateaza intrarea in Parlament, in timp ce PNL concureaza de unul singur si se salveaza trecind pragul electoral. Constantinescu si CDR nu ar fi invins in acel an daca nu ar fi fost beneficiarii clivajului comunisti-anticomunisti, in care, in ochii unei parti a romanilor, Ion Iliescu si PDSR continuau sa ii reprezinte pe primii, in timp ce Opozitia – coagulata in jurul imaginii lui Corneliu Coposu, pe scheletul partidelor istorice – PNTCD si PNL si mostenitoare a principiilor Pietei Universitatii – i-a intruchipat pe ceilalti. Cu toate acestea, nu setea de reforma a societatii romanesti a constituit principalul motor al indepartarii de la putere a regimului PDSR, ci doar o puternica saturatie de acesta. Dovada, dupa patru ani, Ion Iliescu si rebranduitul PSD reveneau en fanfare la putere. Ceea ce a urmat dupa 1996 este deja poveste – coalitia de guvernare CDR-PD-UDMR s-a prabusit sub propriile lupte intestine(PD-ul avand un rol principal), economia s-a prabusit cu toate ca s-a evitat la secunda un crash financiar si falimentarea Romaniei,prognozata ca sigura pe finalul mandatului PDSR. Curatenia morala promisa s-a inecat in batalia surda cu sistemul ticalosit, iar fostul presedinte Constantinescu s-a declarat invins de structuri. Cu toate acestea, pasii facuti in politica externa - relansarea proceselor de aderare la Uniunea Europeana si la NATO devenisera ireversibile-bunuri deja cistigate de guvernarea CDR si administratia Constantiescu, insusite astazi de lideri politici lipsiti de bunul simt si onoarea elementara.

Ziua curcubeului

In iunie 1997, citeva mii de romani isi indreptau in mod simbolic chipul spre Vest, la invitatia unei vedete de televiziune, exprimind astfel dorinta unei tari intregi de a se alatura unei organizatii civilizationale democratice. In acele clipe, pentru milioane de romani, NATO reprezenta „americanii“ asteptati din ’48, despartirea simbolica de blestemul rosu al Pactului de la Varsovia si trecerea in tabara celor buni, promisiunea unei vieti mai bune inca de a doua zi si garantarea securitatii unei tari amenintate in imaginarul locuitorilor sai de un etern dusman extern.

1997 nu avea sa fie decit momentul unui discurs rostit la Bucuresti de presedintele american Bill Clinton, in prima prezenta postdecembrista in Romania a unui locatar de la Casa Alba. Curcubeul nord-atlantic al integrarii avea sa apara pe cerul Romaniei, sapte ani mai tirziu, in martie 2004, in timpul discursului unui alt presedinte american la Bucuresti, George W. Bush.