Se implinesc zilele acestea 20 de ani de la ceea ce ne-am obisnuit sa numim Revolutia Romana (chit ca eu tind sa-i dau dreptate lui Alex Mihai Stoenescu, care in cartea sa despre acel decembrie sangeros, solid argumentata, sustine ca pe fondul revoltei populare anti-ceausiste a fost, de fapt, o lovitura de stat). si constat cu amaraciune ca comemorarea eroilor martiri de-atunci a fost ca niciodata in acest interval de 20 de ani eclipsata masiv de evenimentele la zi: formarea, cu opinteli, a cabinetului Boc, dezastrele de pe sosele si de pe caile ferate s.a.m.d. Mai repede ca zapada, uitarea se asterne peste mormintele celor care, prin sacrificiul lor suprem, chiar au facut cu putinta balmajelile politice de-acum. (Acum cativa ani, insotind un prieten la Cimitirul Eroilor, am observat cu uimire ca marea majoritate a celor cazuti erau nu numai tineri, ci si, dupa fotografiile de pe cruci, foarte frumosi. Parea ca Cineva ii alese cu mana sa-i duca acolo sus, in imparatia Lui). Si mi-am adus aminte ca in seara zilei de 21 decembrie 1989, in foiala din spatele baricadei de la Inter, pe trotuarul de langa fantana arteziana de la Arhitectura, m-am intalnit brusc cu trei fosti elevi de-ai mei de la scoala generala 157, unde fusesem profesor. Erau din primul lot de "decretei", copiii nascuti, poate fara voia parintilor lor, dupa decretul lui Ceausescu cu interzicerea avorturilor. Veneau dinspre baricada, fumand, si vazandu-si fostul profesor care-i cam scotea de urechi din WC-ul sau din spatele scolii cand apucau sa traga cateva fumuri, instinctiv au palmat tigarile si le-au aruncat in spate. Am zambit. Atunci unul dintre ei, mai indraznet si care, intamplator, fiind si un bun recitator, fusese selectionat sa reprezinte, de 30 Decembrie, ziua Republicii, in fata Tovarasului si Tovarasei, "Anul Nou 1983", mi-a spus, aratand spre baricada: "Acuma, dom' profesor, putem si noi sa fumam?" Puteti, mai baieti", am raspuns si ne-am aprins tuspatru cate-un "Carpati fara" de Timisoara, cele mai bune.
Apoi a inceput sa se traga.