Faptul ca Abwehr-ul a interceptat constant linia telefonica transoceanica dintre presedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, si primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, nu s-a descoperit decat mult dupa terminarea razboiului. In 1967, la peste douazeci de ani de la incheierea conflictului, la Arhivele Nationale de la Washington, istoricii americani au descoperit "cu totul intamplator" un seif sigilat, care apartinuse Capitanului L. S. Vickers, cu sigiliile intacte. Desigilarea i-a pus pe americani in fata unei descoperiri istorice. Poate cea mai importanta de la Al Doilea Razboi Mondial. Sistemul "A-3" Cand istoricii militari americani au deschis seiful, au descoperit cateva sute de cutii mici, galbene, continand role cu microfilme. Spre surprinderea tuturor, microfilmele cuprindeau intreaga arhiva a Abwehr-ului: 17.478 role de microfilm, cuprinzand 18 milioane de pagini de documente secrete. Din acel moment, timp de ani de zile, a inceput o activitate febrila de lecturare a arhivei microfilmate a Abwehr-ului. Practic, intreaga istorie a serviciului secret al lui Canaris a iesit la iveala, rasturnand multe "teorii" si "ipoteze" ale istoricilor. Printre cele mai mari surprize descoperite in arhiva microfilmata a Abwehr-ului a fost si aceea, deloc placuta pentru americani, ca germanii reusisera sa intercepteze convorbirile telefonice transatlantice dintre presedintele Roosevelt si premierul britanic Churchill, folosind sistemul "A-3", pus la punct de inginerul german Vetterlein. Linia telefonica radio care facea legatura intre Roosevelt si Churchill fusese asigurata de expertii in comunicatii din cele doua tari, care folosisera mijloace eficace impotriva "ascultarii" inamice. Aceasta datorita unui sistem care permitea o asemenea distorsionare a vocilor in cursul tranzitului intre cele doua posturi, incat practic ele deveneau ininteligibile eventualilor "ascultatori". In acest sens, firma americana "Bell Telephone" a pus la punct un sistem care segmenta banda obisnuita de frecventa in benzi mai mici si amesteca tonurile normale ale vocilor, pana le facea de nerecunoscut. Numit "A-3" in codul tehnic, sistemul fusese introdus prima data in septembrie 1939 la radio-telefonul cu care Roosevelt isi efectua in mod obisnuit convorbirile. Apoi, el fusese imbunatatit si prevazut cu un inversator care schimba automat tonul, intensitatea si claritatea vocii. Cum a fost totusi posibil ca, in ciuda unor asemenea masuri de securitate, germanii sa reuseasca sa intercepteze convorbirile lui Roosevelt cu Churchill si sa le ofere in traducere lui Hitler? Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa ne intoarcem in octombrie 1939, la o scrisoare expediata la Berlin de un agent german din New York. "New York Times" le-a dat ideea germanilor Simon Emil Kodel tocmai terminase de citit cotidianul "The New York Times", pe care il studia zilnic, in vederea depistarii unor articole ori simple informatii care ar fi prezentat fie si cel mai mic interes pentru filiala Abwehr de la Bremen. Dupa ce a decupat mai multe note din ziar, Kodel le-a introdus intr-un plic si le-a expediat prin posta, cu speranta secreta ca plicul sau nu va atrage atentia cenzurii britanice, care opera in Bermude. Scrisoarea sa a ajuns cu bine la Bremen, pe biroul lui "Niko" Bensmann, unul dintre ofiterii germani care aveau sarcina sa tina legatura cu Kodel. Acesta a descoperit printre articolele decupate de agentul de la New York si unul al carui titlu i-a atras atentia: "Roosevelt, protejat in convorbirile cu trimisii sai de un sistem de distorsiune care poate deruta spionii straini". Articolul oferea detalii privind sistemul de distorsiune introdus la Casa Alba pentru convorbirile telefonice transatlantice. Totodata se descria si felul in care Roosevelt il folosise pentru prima oara in conversatia avuta la 1 septembrie 1939, atunci cand ambasadorul american de la Paris, William C. Bullitt, ii comunicase stirea invadarii Poloniei de catre Germania nazista. Bensmann a supus articolul atentiei sefului sau, comandorul Carls, care a considerat ca cel mai bun lucru era sa-l trimita "Comitetului Interdepartamental", care se ocupa cu problema spinoasa a interceptarii conversatiilor telefonice internationale. Acest comitet explorase si posibilitatea "ascultarii" comunicatiilor transatlantice, considerata mai problematica, daca nu chiar imposibila la vremea aceea. In memoriile sale, Walter Schellenberg aminteste ca germanii reusisera "sa asculte linia principala dintre Anglia si America", care le oferise considerabile informatii despre productia de armament si livrarile de echipamente. "Un mare numar de informatii privind convoaiele si transporturile navale aliate au putut fi astfel extrase sau deduse, fiind de nepretuit pentru submarinele noastre sau pentru raidurile aeriene intreprinse apoi de Luftwaffe asupra convoaielor". Nimeni insa din cadrul comitetului nu a acordat vreo atentie articolului expediat de Kodel, pana cand o agentie germana nu a adoptat sistemul descris acolo. "Deutsche Reichpost" administra, ca toate celelalte organizatii nationale europene de profil, serviciile de telefon si telegraf din Germania. Agentia, desi nu dispunea de laboratoare faimoase, prcum cele ale societatii americane "Bell Telephone", desfasura totusi o serie de cercetari proprii privind dezvoltarea si imbunatatirea mijloacelor tehnice de comunicatie telefonica si telegrafica. Ministrul german de resort, Wilhelm Ohnesorge, un barbat de aproape saizeci de ani, propusese deja "ascultarea" comunicatiilor transatlantice prin sistemul inductiv. Acum, insa, el se concentrase asupra altei metode, sugerata de articolul expediat de Kodel: descifrarea conversatiilor "distorsionate" care aveau loc pe circuitul radio dintre Anglia si America. Aceasta nu insemna insa o descifrare in sensul uzual, criptologic, al termenului. Ci in ceea ce putea fi numit "descifonizarea", un termen compus, format prin imbinarea dintre "descifrare" si "telefonie". Un anume inginer Vetterlein Seful Serviciului de cercetare al lui Ohnesorge, un anume inginer Vetterlein, a utilizat o metoda similara celei folosite de decodificatorii americani in 1939-1940 cand, pentru a "sparge" cifrul diplomatic japonez, americanii au cautat in primul rand sa reconstituie masina care il producea. Desi Vetterlein nu dispusese initial de vreun model sau schema, totusi, el a reusit sa reconstituie sistemul intrebuintat de americani. Lui Vetterlein i-a luat chiar mai putin timp ca sa realizeze modelul "A-3", decat le-a trebuit americanilor pentru a realiza replica faimoasei masini japoneze de cifrari "B". Pe care ei o denumisera ulterior "Magic". Vetterlein a inceput sa lucreze la proiect in vara lui 1941, iar in septembrie realizase atat modelul-pilot al distorsorului, cat si pe cel al aparatului de corectie a distorsiunilor. Ceva mai mult timp a fost necesar pentru construirea unei statii de control si realizarea echipamentului pentru interceptarea, inregistrarea si corectarea distorsiunilor. Dar, la 1 martie 1942, intregul proiect fusese transpus in practica si functiona perfect. O statie de urmarire, prevazuta cu o antena gigantica, fusese construita in graba langa Eindhoven, pe coasta olandeza. Echipamentul intrebuintat era atat de eficient incat permitea "descifonizarea" in mod instantaneu, fara pierdere de timp, pierzandu-se doar cateva silabe la fiecare modificare de frecventa (ceea ce corespundea unei perioade de douazeci de secunde), dupa care noua frecventa era identificata automat. Transcriptia germana era apoi transmisa la Berlin, prin intermediul unui teletip "G-Schreiber", care folosea propriul sau sistem de distorsiune. Intreaga operatiune, de la interceptarea convorbirii transatlantice si pana la primirea transcrierii ei la Berlin, nu dura mai mult de doua ore. Asadar, doua ore pentru ca Hitler sa aiba pe birou transcrierea oricarei convorbiri dintre Roosevelt si Churchill. Era, probabil, cel mai rapid sistem de procurare a informatiilor secrete din intreaga istorie. O interceptare il decide pe Hitler sa ocupe Italia Cu o incredere oarba in inviolabilitatea sistemului de distorsiune, Winston Churchill il chema la telefon pe Roosevelt - ca si pe toti prietenii si asociatii sai din Washington si New York- la orice ora din zi si din noapte, din adapostul sau antiaerian de sub Whitehall, unde ii fusese instalat telefonul transatlantic. Churchill a fost cel care, la 29 iulie 1943, a dat un telefon "fatal" presedintelui SUA, ca sa treaca in revista impreuna evenimentele din Italia (arestarea lui Mussolini). Desi serviciul secret britanic intretinea o retea intreaga de agenti la Roma, lovitura care l-a rasturnat pe Mussolini a fost atat de secreta, incat nimic nu a "transpirat" inainte. "Nu aveam nici un fel de cunoastere a raporturilor interne de forte din politica italiana", avea sa recunoasca ulterior Churchill. Premierul britanic primise stirea caderii lui Mussolini putin inaintea miezului noptii, la 25 iulie 1943, si ii trimisese imediat o telegrama lui Roosevelt, celebrand evenimentul in stilul caracteristic: "Prezenta scena politica italiana poate fi doar o tranzitie. Dar, oricum, Hitler se va simti foarte singur odata cu caderea si iesirea din scena a lui Mussolini". Mesajul de raspuns al lui Roosevelt nu fusese totusi prea incurajator: "Dupa parerea mea", sustinea presedintele, "trebuie sa obtinem cat mai repede o predare neconditionata, urmata de un tratament cat se poate de generos al populatiei italiene... In nici un caz, ofiterii nostri nu trebuie sa fixeze vreun termen fara aprobarea dumneavoastra sau a mea". Cand transcrierea convorbirii telefonice din 29 iulie a fost pusa pe biroul lui Hitler, la orele 11 dimineata, indecizia F�hrer-ului in privinta intentiilor Italiei a luat sfarsit. Acesta a ordonat pe loc trupelor germane sa ocupe Peninsula. Churchill a comentat ulterior aceasta hotarare istorica a lui Hitler, luata in exclusivitate pe baza transcrierii unei convorbiri telefonice interceptate, in felul urmator: "Nu era nevoie ca (Hitler) sa-si trimita fortele in Italia si Balcani. Faptul ca a fost convins pana la urma sa o faca trebuie privit drept risipirea ultimei sale sanse". Trimiterea masiva de trupe germane in Italia a fost o eroare din partea lui Hitler, fiindca acestea au fost blocate acolo. Aliatii au putut astfel debarca mai lesne in Normandia un an mai tarziu. Nu-i mai putin adevarat ca batalia din Italia a fost sangeroasa, Aliatii fiind nevoiti sa lupte efectiv pentru fiecare bucata de pamant. Maxima lui "Bell Telephone" Sistemul german de ascultare a continuat sa functioneze netulburat pana la 5 mai 1944. Statia de ascultare de la Eindhoven inregistrase la acea data o convorbire telefonica de numai cinci minute intre Roosevelt si Churchill, in care acestia discutasera constituirea fortei de invazie aliate din Marea Britanie. Transcrierea interceptarii a fost expediata imediat la cartierul general al lui Hitler. Ca de altfel si o alta transcriere, facuta de oamenii lui Ohnesorge. Ele coincideau perfect cu alte informatii primite, indicand fara dubii ca invazia Aliatilor era iminenta. Sau, cum scria Schellenberg: "Daca cei doi oameni de stat ar fi banuit macar ca inamicul asculta convorbirea lor, atunci este foarte greu de crezut ca Roosevelt si-ar fi luat la sfarsit ramas bun de la Churchill cu cuvintele stranii: - Ei bine, vom face tot ce putem. Iar acum plec la pescuit". Daca exista o morala a fabulei in toate aceste evenimente istorice, atunci ea este desigur cel mai bine exprimata de celebrul motto al societatii americane "Bell Telephone", creatoarea lui "A-3", si care suna astfel: "Cand e vorba de secrete de stat, scrie, nu telefona!"

Vladimir ALEXE