Zadarnic conducerea sionista din Bucuresti, in frunte cu A.L. Zissu, incerca sa-i trezeasca pe evrei si sa accelereze emigrarile. Aidoma evreilor din Germania sau din Ungaria, evreimea romana nu constientiza pericolul. Nu avea cum sa creada ca Pactul tolerantei romano-evreiesti se va sparge in bucati, ca regele Carol II, care aprobase primele legi antievreiesti, va fi silit sa abdice si legionarii vor dicta in Romania. Cand au scapat de amenintarea legionara, spaima n-a disparut, si evreii au inceput sa spere ca maresalul Ion Antonescu nu-i va trimite la Auschwitz. Conducatorul Romaniei semna legiuiri antisemite, dar nu va permite calaului evreilor Europeni Adolf Eichmann sa puna mana pe evreii-romani. Liderii evreilor din Romania Evreilor nu le-au lipsit in acea vreme lideri destoinici, intre acestia se reliefau pregnant Wilhelm Filderman, A.L. Zissu, sef-rabinul Alexandru Safran. Toti laolalta, si fiecare separat, au apelat la Conducatorul Statului, cerandu-i intelegere si clementa pentru soarta comunitatii evreiesti. Avocatul dr. Wilhelm Filderman era seful laic al comunitatii, un evreu intelept si scolit, avea o lunga experienta politico-administrativa si numeroase relatii in lumea romaneasca si internationala. Antonescu il cunostea personal, fusesera colegi de liceu, se pretuiau reciproc. Fapt unic in istoria Europei fasciste, Conducatorul roman l-a primit de trei ori in audienta si a corespondat cu evreul prigonit. A.L. Zissu, un evreu foarte bogat, scriitor si patron al unui ziar evreiesc influent, era seful miscarii sioniste din Romania. In anii interbelici obisnuia sa-l combata pe Filderman, adeptul auto-emaniciparii evreiesti, cheltuinďż˝du-si averea si energia pentru cauza sionista si a emigrarilor. Zissu i-a scris si el o scrisoare patetica lui Ion Antonescu, dar n-a fost niciodata primit in audienta de maresal. In schimb, Ion Antonescu i-a primit si a discutat indelung cu alti lideri evrei, cu Wilhelm Filderman, cu sef-rabinul Alexandru Safran, cu Leon Mizrachi si av. Sami Singer, conducatori ai sionismului din Romania si cu Herman Clejan, arhitectul care i-a cladit inainte de izbucnirea razboiului, vila de la Predeal. Istoricii vor avea, mai tarziu, dificultati in deznodarea talcului acestor intalniri ale Conducatorului roman, intr-o vreme ostila evreilor, intr-o tara aliata cu Germania nazista. Situatia agravanta ii determina, la inceputul lui octombrie 1941, pe liderii evrei sa caute cai de a ajunge la Antonescu. Intalnirea lui Filderman cu Conducatorul tarii fusese benefica, Antonescu s-a lasat convins de argumentele fostului sau coleg de scoala si dispuse anularea ordinului ca toti evreii sa poarte un semn distinct, "Steaua lui David". Gestul antonescian nu pusese capat suferintei evreiesti, legile antievreiesti si deportarile in Transilvania amenintau supravietuirea evreimii-romane. Autenticii lideri evrei, care acum actionau in clandestinitate, erau convinsi ca numai o noua intalnire cu Antonescu ar putea ameliora situatia. Cine ar fi avut cea mai buna sansa sa fie primit in audienta la Conducatorul Statului? Safran la Antonescu Consiliul Clandestin Evreiesc (din care faceau parte Filderman, Zissu, Feri Froiman, Arnold Schewelberg, Misu Benvensti si Alexandru Safran), ajunsese la convingerea ca numai sef-rabinul avea cele mai mari sanse sa ajunga la Antonescu. Functia sacerdotala a lui Safran reprezenta un atu in fata maresalului, care era un om cu mare respect pentru credinta. Sef-rabinul Safran nu avea experienta de viata a lui Filderman, abia implinise 30 de ani, un rabin-carturar, patruns pana in cele mai adanci fibre de credinta in Dumnezeu. In memoriile sale, sef-rabinul relateaza ca prima intalnire a sa cu Ion Antonescu a fost glaciala. "Amintirea fiecarei clipe a acestei inspaimantatoare intrevederi a ramas intiparita in sufletul meu, si ceea ce am simtit atunci nu se poate exprima prin cuvinte", va scrie rabinul in "Memoriile" sale. El nu uita sa noteze in aceste memorii ca "Antonescu era dezechilibrat din punct de vedere psihic", trecand "de la o extrema la alta cu usurinta, de la o relativa amabilitate, pe neasteptate, la o turbare totala". Dupa aceasta intalnire, sef-rabinul reuseste s-o vada pe Maria, sotia maresalului. Maria avea o mare influenta asupra lui Antonescu. Rabinul o intreba pe Maria Antonescu "cum ar putea, ca femeie, sa refuze sa asculte strigatele de disperare ale copiilor". A rugat-o sa aiba mila. "I-am spus ca ea ar putea sa-si influenteze in mare masura sotul, ca sa puna capat la atata suferinta. Maria s-a multumit sa-i raspunda ca maresalul se ingrijea inainte de toate de interesele superioare ale tarii. La Patriarhul Nicodim "Fiindca situatia nu inceta sa se agraveze, scrie sef-rabinul, m-am dus la Patriarhul Nicodim, in speranta ca el va reusi sa-l induplece pe maresal. Era un om rece, sever, un preot de veche traditie. Si-a aratat indispozitia fata de "jidani", care nu meritau decat dispretul "bunilor romani" si in niciun caz increderea sau mila "bunilor crestini". Propaganda potrivit careia evreii erau raspunzatori pentru toate nenorocirile tarii i se parea perfect justificata. M-a ascultat fara a-mi arata nici cea mai mica simpatie. Dimpotriva. Conversatia noastra s-a transformat intr-un simplu monolog, fiindca nu reactiona la nimic din ceea ce-i spuneam. Incapabil sa mai suporte mult timp impasibilitatea sa, sef-rabinul isi aminteste ca a indraznit sa-l intrebe: "Nu intelegeti ca va vorbesc despre zeci de mii de fiinte absolut nevinovate? Veti purta povara unei zdrobitoare responsabilitati daca veti lasa sa se comita asemenea nedreptati! Ridicand vocea am adaugat: Sunteti Patriarh, omul lui Dumnezeu! Nu va ganditi ca veti fi chemat intr-o zi in fata Judecatorului Suprem sa dati socoteala pentru ceea ce ati permis aici, in Romania, sa se comita sub ochii dumneavoastra, ochii dumneavoastra de om al Bisericii? Nemaiputand sa ma controlez, am ingenuncheat in fata lui. A fost foarte impresionat si a coborat de pe tronul pe care statea, venind sa ma ridice cu ajutorul secretarului sau. Atmosfera s-a schimbat deodata in mod miraculos. El murmura acum, jumatate pentru el insusi, jumatate pentru mine:"Ce pot sa fac?" Am raspuns imediat: "Puteti face foarte mult. Sunteti Patriarhul acestei tari, aveti mari raspunderi si in acelasi timp o mare autoritate". In ciuda emotiei sale vizibile, sovaia inca sa se angajeaze formal. A promis totusi ca va vedea ce s-ar putea face si ca va ramane in contact cu mine, ceea ce mi-a redat curajul. Am inteles ca are intentia sa ceara sprijinul Reginei-Mame. M-am ferit sa-i pomenesc despre ostilitatea maresalului Antonescu, de la care oricum n-ar fi obtinut nimic. Am insistat asupra faptului ca ar fi necesare eforturi imense, data fiind situatia grava. In ce ma priveste, am ramas in contact permanent cu Palatul Regal si stiind ca Patriarhul se va duce acolo ca sa discute, am cautat sa iau legatura imediat cu Regina-Mama. Femeie nobila prin inima si spirit, ea s-a aratat foarte emotionata de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor. A facut si ea apel, fara succes, la Antonescu. A avut apoi ideea, sprijinita de rege, de a-i invita la un dineu, la Palat, pe Patriarh, pe maresalul Antonescu si pe Mihai Antonescu, iar cum cei doi din urma spuneau ca tot ce priveste deportarile depindea de nemti, l-a invitat si pe ambasadorul Germaniei la Bucuresti, baronul von Killinger. Acesta venise in Romania dupa pogromul din ianuarie 1941, dar a avut deja ocazia sa-si demonstreze cruzimea opunandu-se opririi "evacuarilor". Regele Mihai si regina Elena isi inchipuiau ca reunind acesti oameni in jurul mesei regale va fi mai usor sa se discute. N-a fost asa. Atmosfera a ramas incordata, iar la un moment dat a luat chiar o intorsatura. Simpla cerere a reginei, care a cerut direct sa se dea dovada de indurare fata de nevinovati, nu l-a impresionat deloc pe Killinger. Dimpotriva, s-a aratat, in refuzul sau brutal, impertinent si incapatanat in acelasi timp. In felul acesta, el insusi a reusit sa loveasca in orgoliul national al Patriarhului, care a reactionat viguros. Ca si cum el ar fi intruchipat independenta Romaniei, Nicodim s-a intors anume catre maresalul Antonescu, facand apel la sentimentele sale cele mai nationaliste. Interventia Mitropolitului Balan Nu erau singurii romani care se straduiau sa miste cerbicia maresalului. Din cateva directii neasteptate, maresalului i-a fost dat sa primeasca mesaje filosemite: Mitropolitul Transilvaniei, Balan si Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei. Sef-rabinul Safran incearca din nou imposibilul, va apela la ei, Balan tocmai acceptase titlul de Mitropolit al Odessei, ocupate de trupele romane. Un tertet de mari demnitari ecleziastici, Nicodim, capul Patriarhiei, Mitropolitul Nicolae Balan si Mitropolitul Tit Simedrea, la care se va adauga demnitarul catolic Monseniorul Andrea Cassuto, nuntiul apostolic al Vaticanului, apoi Charles Kolb si Vladimir de Steiger, delegatii Comitetului International al Crucii Rosii (C.I.C.R.), ambasadorul Elvetiei, Renďż˝ de Weck, ambasadorul Suediei, Patrack Carl Reinhold de Rentersw√ďż˝ld, primarul Cernautiului Traian Popovici, desigur si sefii partidelor istorice, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, cu totii au vorbit sau i-au scris maresalului, unii intervenind la Regina-Mama si regele Mihai ca acestia sa-i vorbeasca Conducatorului tarii, o masinarie umana de-o uriasa complexitate pusa in miscare intru salvarea evreimii-romane. Chiar si Papa Pius la XII-lea, alertat de Nuntiul apostolic de la Bucuresti trimite o scrisoare si suma de 1.350.000 lei pentru ajutorarea deportatilor evrei din Transnistria, gest simbolic care l-a impresionat pe maresealul Antonescu. Rabinului ii era cunoscuta febra crestina religioasa a maresalului, daca cineva ar fi putut sa-l convinga de a opri deportarile, acela ar fi trebuit sa fie o inalta personalitate bisericeasca. Care sa-i vorbeasca de Dumnezeul iertarii si al milei. Safran a apelat in acest sens la Nicolae Balan, Mitropolitul Transilvaniei, care era un intim al maresalului. Seful Bisericii Ortodoxe romane din Ardeal nu era un iubitor de evrei. Sa-i ceri sa intervina in favoarea evreilor parea de-o "cutezanta exceptionala, frizand insolenta". Dupa un moment de descumpanire, Mitropolitul ii comunica sef-rabinului ca vine la Bucuresti sa se intalneasca cu el, in casa generalului Vaitoianu, fost prim-ministru. Era inceputul unui miracol. Intalnirea debuteaza intr-o atmosfera rece, cei doi slujitori ai aceluiasi Unic Dumnezeu par indiferenti unul altuia, distanti. Rabinul ii explica Mitropolitului extrema gravitate a situatiei in care se aflau evreii din Transilvania de Sud, amenintati de o iminenta deportare in Polonia. Balan ramane impasibil, dar asculta cu atentie. "Atunci, povesteste Safran, m-am simtit impins ca de o forta supranaturala, precum in 1941 in Palatul patriarhal, in cursul convorbirii mele cu Patriarhul Nicodim privind deportarea evreilor din Bucovina, Moldova de Nord si din Basarabia. L-am pus in garda, strigand ca dupa moartea noastra, atunci cand ne vom regasi in fata Judecatorului Suprem, voi invoca impotriva lui moartea a zeci de mii de evrei nevinovati, de care era raspunzator in calitate de pastor al eparhiei sale. Cuvintele mele apasate, chiar violente, se pare ca l-au tulburat pe Balan. Si-a parasit fotoliul si a inceput sa umble prin incapere in lung si in lat. S-a asternut o tacere apasatoare. A ridicat receptorul telefonului, l-a sunat pe maresalul Antonescu, la biroul sau, si i-a cerut neintarziat o intalnire. Antonescu i-a raspuns ca nu il poate primi imediat dar l-a invitat la dejun. Schimbarea atitudinii sale m-a incitat sa-i cer ceva in plus, povestindu-i ce spaima traiau evreii inchisi intr-un imobil de pe strada Sfantului Ioan Nou in asteptarea deportarii lor in Transnistria. Balan a fost emotionat. Atunci i-am spus ca Mihai Antonescu putea pune capat acestei situatii. Fara sa ezite, Balan l-a chemat la telefon pe Mihai Antonescu, reusind sa obtina promisiunea ca se ocupa de aceasta chestiune. Ordinul de deportare a fost anulat. La amiaza, Balan s-a dus la biroul maresalului Antonescu. L-am condus in curte pana la automobilul sau. Aveam sentimentul ca il insotesc intr-o misiune de care depindea soarta a zeci de mii de evrei. Cu emotie i-am reamintit mitropolitului ca demersurile sale erau de o importanta decisiva pentru evreii din Romania. Odata instalat in automobil, mi-a intins mana, m-a privit drept in ochi si mi-a cerut sa nu uit aceasta zi. Am revenit acasa. Odata intrat in biroul meu, m-am simtit rau. Sotia mi-a adus un termometru; aveam o febra puternica. Mi-a trecut treptat, odata cu emotiile, care mi-au tulburat toata fiinta. La orele 3 dupa-amiaza, a sunat telefonul. Am auzit o voce grava si hotarata. Era mitropolilul Balan, care mi-a spus ca a obtinut de la maresalul Antonescu anularea ordinului de deportare a evreilor din Transilvania de Sud. Miracolul - da, miracolul - s-a produs. Evreii au scapat de deportarea in Polonia; insasi viata lor fusese salvata." Germanii suferisera in Romania primul lor esec. Sef-rabinul Alexandru Safran a trait cu certitudinea ca acest miracol s-a datorat si proniei divine care a pogorat asupra sa in acele clipe cand s-a intalnit si i-a vorbit maresalului.

Tesu Solomovici