Pe de-o parte, clasa politica a devenit complet imuna la orice-ar zice sau ameninta sin�dicatele c-ar putea face. De unde, cu multi ani inain�te, politicienii nostri traiau cu spaima ca sindicatele aveau o forta echivalenta cu zeci sau sute de mii de voturi, acum stiu ca una zic liderii, alta se striga usurel si cu grija in strada si cu totul altceva se voteaza. Pe de alta parte, sindicalistii de baza si-au pier�dut increderea in struc�tu�rile care, teoretic, ar trebui sa le apere interesele, ascul�tand de mult prea multe ori mesaje incendiare pe tema rezultatelor fabuloase obti�nu�te la negocieri si traind cu realitatea fasului care a urmat.
Realitatea politicii de pe Dambovita in materie de tratament asigurat reven�di�ca�rilor sindicale poate fi re�zu�mata foarte usor prin po�vestea celebrei legi privind salarizarea perso�nalului din invatamant. Aici gasiti totul: proteste, nego�cieri de sapta�mani si luni cu Guvernul, me�dieri preziden�tiale, dezbateri in Parlament, aprobarea unui text promul�gat de presedin�tele Basescu. Care, mai apoi, a ridicat din umeri si, nonsa�lant, a zis ca-i pare rau, a fost o greseala si ca nu se poate da nimic din ce fusese pro�mis. Asta e! Dar, daca asa stau lucrurile, ce rost mai au misca�rile sindicale? Ce cred ca vor obtine intr-un mo�ment in care, pentru mini-echipa ramasa la guvernare singura presiune este de a obtine prelungirea manda�tului prezidential pentru Traian Basescu?
In cel mai fericit caz, vor obtine un nou set de promisiuni. Masive, feerice si irealizabile. Practic, acest guvern nu are ce sa promita sau ce sa dea, atata timp cat traieste in regim de avarie pe baza unor imprumuturi externe care se vor slei in cel mult doua luni. Singura certitudine absoluta este ca banii inapoi vor trebui sa fie dati, fiind vorba despre garantia statului roman, iar buzunarele de unde se vor pescui sumele respective vor fi tocmai cele ale populatiei.
In aceste conditii, orice tip de greva, fie ea si generala, este complet indiferenta pentru ca solutia, neputand fi economica deoarece nu sunt resurse, nu poate fi decat o forma sociala de protest politic. Buna si asta? Oarecum, caci finalitatea ar fi sa convinga pe cineva sa faca ceva. Pe cine? Guvernul asculta ce-i zice presedintele. Parlamentul s-ar putea sa organizeze ceva dezbateri si sa treca motiuni. Cui ii pasa, avandu-se in vedere ca doamna Udrea a demonstrat ca decizia legislativului poate fi ignorata complet, mergand mai departe in viata, chiar mai luand un minister, asa, numai de frumusetea gestului. Poate presedintele sa se emotioneze si sa propuna masuri de urgenta? Pai tocmai si-a anuntat candidatura, semn ca a tras concluzia ca situatia economica a populatiei s-a ameliorat considerabil. Caci, daca va mai amintiti, asta era pre-conditia pe care o evoca acum cateva saptamani atunci cand spunea ca mediteaza la posibilitatea respectiva. Si atunci, ce motiv ar avea sa sustina revendicarile sindicatelor?
Singura perspectiva realista asupra evenimentelor vine din practica infailibila a trecutului: orice demonstratie sau revendicare sindicala este folositoare pentru ca poate fi exploatata politic pro sau contra. Nimic mai folositor si binevenit decat masa de oameni in strada pentru a declansa o noua runda de dezbateri la televizor, cu date, cifre, contra-date, contra-cifre, aparari, acuzatii, evocari ale "dezastruoasei mosteniri" si promisiuni electorale. In acelasi timp, argument perfect pentru circaria care urmeaza, campania pentru alegerile prezidentiale, cu ricoseu direct si spre evocatul referendum pentru Parlament si prilej de vis pentru anuntarea urmatoarei lovituri, adica referendumul pentru modificarea Constitutiei.
Si electoratul ce zice? Nimic, caci incepe sa fie deconectat din ce in ce mai profund de meta-realitatea politicului si discursului sau demagogic. Protestand eventual, dar asta ar fi o imensa greseala, printr-un absenteism masiv. La greva si la alegeri totodata.