Ioan GROSAN 

"Da, dom'le, e buna. E chiar foarte buna", mi-a zis dupa vreo ora de la inceputul show-ului un prieten care nu e nici pe departe fan Madonna si pe care l-am convins sa ma insoteasca alaltaieri seara in Parcul Izvor. Intr-adevar, ritmul, vitalitatea vedetei de 51 de ani si mai ales faptul ca intreg spectacolul e bine strans, ca nu sunt hiatusuri, ca totul merge ceas impresioneaza pe bune. Si aici ma gandesc la o mica nedreptate: pentru marele public, numele celor din spatele intregii desfasurari, numele coregrafului, al scenaristului si mai ales al regizorului nu apar nicaieri. Ei sunt - si-si asuma asta - niste ilustri anonimi. Dar ce inspiratie, cata munca! Si-mi aduc aminte de un film-capodopera (printre altele, "Palme d'or" la Cannes), "All that jazz", in care coregraful si regizorul Bob Fosse dezvaluie tocmai acest gigantic proces de creatie din spatele scenei, teribila fosgaiala si tensiune din culise, nervii, manevrele, aventurile erotice mai mult sau mai putin fericite ale protagonistilor s.a.m.d. si poate nu intamplator, ca o ilustrare a pericolelor care pandesc mereu viata unui artist la varf, si Bob Fosse si Roy Scheider, intrepretulul rolului principal din "All that Jazz", s-au dus acolo unde nu e durere, nici intristare, nici producatori hapsani. Cu regretul ca nu-i cunoastem pe acesti creatori din umbra, inca o data: chapeau bas!