Eugen Simion 

Un fost student de-al meu, care a ajuns intre timp el insusi profesor si se ocupa cu pricepere si devotament de formarea intelectuala a generatiilor tinere, mi-a telefonat zilele trecute pentru a ma intreba, intre altele, ce cred despre agitatia (agitatie negativa) ce se face azi in unele publicatii in jurul conceptului de "spirit national". Citise articolele mele din "Cultura" despre "iluziile literaturii si cartelile criticii literare" si fusese surprins sa afle ca nu mai este astazi "politically correct" sa vorbesti despre "specificul national", "spiritul national", "cultura nationala" etc. Raspunsul mea a fost, pe scurt, urmatorul: M-a surprins si pe mine, trebuie sa marturisesc, inversunarea ideologica (si necritica) pe care o au unii "formatori de opinie" impotriva ideii nationale si, in genere, impotriva ideii de specificitate, vazand in ea in consens cu "internationalistii in misiune" (ca sa-l parafrazez pe Eugen Negrici) o sursa de eroare in literatura. G. Calinescu a definit, cred, corect acest concept. Nu prea inteleg de ce unii se reped, azi, impotriva lui. Eugen Negrici, care s-a ocupat de literatura veche, traduce "rasa", "sange", "romani de centru", "specific", "alogen", "substrat traco-dacic", "amestec de rase" in termenii nationalismului extremist si ai rasismului... O exageratiune, ca sa-i raspund cu o vorba blanda, ce se opune radical spiritului calinescian format la scoala umanismului european... Pentru G. Calinescu "rasa" are o semnificatie metaforica, nu politica, iar sensul metaforic traduce o notiune stiintifica. La fel notiunea de "sange" care in limbajul taranesc inseamna neam, rudenie; a fi "de-o lege" sau "de acelasi sange" sunt doua expresii comune care nu au nicio conotatie xenofoba, rasista. G. Calinescu vorbeste, apoi, pe urmele lui Hasdeu, de stratul/substratul nostru tracic ca sa justifice vechimea noastra si traditia noastra spirituala, in sens larg, combatand ideea ca suntem un popor primitiv, o rasa aculturala, niste salbatici coborati din pom la inceputul secolului al XIX-lea, cum ne insulta unii. Ce-i josnic, ce-i vulgar, ce "tehnica a subestimarii" se afla in acest scenariu? Ce-i rau, ma rog, in faptul ca un critic judeca fenomenul romanesc din aceasta perspectiva? Si cat de culpabil poate fi pentru faptul ca a construit o istorie a literaturii exploatand, valorizand intentiile, virtualitatile, chiar "iluziile ei"? Orice critic european face acest lucru, citind literatura unei epoci vechi din doua perspective: una care tine seama de ceea ce Barthes numeste "codurile culturale" ale epocii respective (inclusiv gustul ei estetic), alta care respecta "codurile culturale" ale actualitatii. Scriind despre Conachi, il putem acoperi, azi, de ridicol exploatand limba lui nesigura si ipocriziile sentimentale, naivitatile, jeluirile sale prefacute... Cu un ochi mai atent la nuante, observam insa ca dincolo de aceasta scenografie intarziat medievala si anacreontica se afla un spirit liric autentic care, asa cum am dovedit intr-o carte (Dimineata poetilor), inventeaza o limba (si o gramatica), adica o "arta de a scrie" pentru a exprima "o arta de a iubi". Acesta este, in fond, modul lui G. Calinescu de a-i citi pe cei vechi si, in alta epoca si la alt capat al spiritualitatii europene, este si modul de a citi al lui Barthes din faza Plaisir du texte si Discours amoreux...