Poet, nascut la 20 martie 1952 la Muresenii de Campie, judetul Cluj. Facultatea de Filologie a Universitatii "Babes-Bolyai"- sectia romana-latina (1972-1976). Activeaza la revista studenteasca "Echinox", fiind redactor, apoi secretar de redactie (1973-1976). Redactor-sef al revistei Familia din 1990. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al PEN-clubului roman. Autor al volumelor de poezie: "Viata fara nume" - 1980, "Exercitii de transparenta" - 1983, "Insomnii langa munti" - 1989, "Arta rabdarii" - 1993, "Avantajele insomniei" - 1997, "Tratat de oboseala" - 1999, "O uitare de texte" - 1999, "Interioarele nebune" - 2002, "Celalalt peste" - 2005, "Insemnari primitive" - 2006. Detinator a catorva premii importante. Ioan Moldovan, dupa absolvirea Facultatii de Filologie ai facut profesorat la Cavnic, Baia Sprie si Baia Mare. Au fost ani buni pentru scris? Au fost anii cei mai plini de roade. In Maramures am trait o tinerete si o maturizare de dascal, de tata de familie, de scriitor, pe care, ori de cate ori privesc in urma, le pot considera cu adevarat norocoase. Au fost trei�sprezece ani - din 1976, cand m-am stabilit la Baia Mare, dupa terminarea facultatii, pana in primavara anului 1989, cand, tot norocos, cum a binevoit soarta, am ajuns la "Familia" oradeana. In Maramures am intalnit oameni admirabili, fie ei colegi profesori, fie scriitorii locului, intr-un fel devenisem si eu al locului. In ce ma priveste, importanta a fost colaborarea la Dictionarul Scriitorilor Romani, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu, si colaborarea cu poeme la multe reviste din tara. Cum ai ajuns la revista ,,Familia"? Cu sprijinul unui om caruia ii port o amintire cvasifiliala, Dumitru Chirila, redactorul-sef adjunct de atunci, din pacate, din nefericire, stins prea devreme acum nu multi ani; si cu sprijinul lui Ion Simut, redactor al "Familiei", acum un cunoscut critic literar, profesor universitar aici la Oradea, atunci prieten si fost coleg mai tanar de filologie si de "Echinox"; pe fondul refuzului organelor de partid de a accepta sa intre in redactie Alexandru Cistelecan si Virgil Podoaba, amandoi traind atunci in Oradea si fiind titulari ai cronicii literare in revista, dar carora li se refuza, in chip absolut aberant, intrarea de drept in redactie. "Familia" a vrut si a stiut sa ramana deschisa mereu scrisului echinoxistilor, dupa ce mai inainte a facut acelasi lucru cu scrisul fostilor "cerchisti" de la Sibiu. Am incercat si in buna parte am reusit ca "Familia" de dupa '90, numar de numar si mai ales an de an, prin "Zilele Revistei", prin colocviile prilejuite de acestea, prin premiile anuale, sa fie un loc de intalnire si de dialog al multor scriitori de prima importanta cu cititorii, un spatiu al ideilor si temelor timpului nostru. In opinia ta, sunt just alcatuite clasamentele literare? Sau sunt amagitoare, subiective si conjuncturale? Clasamentele literare sunt niste jocuri de societate (mai mult sau mai putin literara), deseori stupide, cel mai adesea avand ca reper succesul vanzarilor. Ele pot satisface cel mult orgoliul de moment al cutarui scriitor "de top", moment care tine - daca e vorba de un scriitor adevarat - doar cat spiritul critic al aceluia a atipit, se odihneste nitel. Clasamentele, inclusiv cele literare, tin de o mentalitate sportiva, inaplicabila in cele spirituale. Ele nu spun mare lucru despre "competitivitatea" autorului, nici in plan national, necum in cel european si, in sensul acesta pot genera iluzii, amagiri. Dar ca avem scriitori ce merita iesirea in lumea mare, si nu doar "la schimb", nu doar ca parte a cutarui schimb de traduceri reciproce, asta e, in opinia mea, neindoios. Avem scriitori clasici, moderni, postmoderni care, de-ar fi bine tradusi, ar ajunge, pe drept, admirati, iubiti, cercetati, ca pe niste valori de prima clasa. Clasamentele literare oricum se fac si se desfac, ca e de acord sau nu cineva, oricine. Pana la urma ele sunt ca niste divertismente ce retin o clipa atentia si interesul publicului, incitand pe fiecare sa-si faca propriul clasament, ca-n bancul acela cu ardeleanul care, sosind cu intarziere la gara si spunandu-i-se ca trenul a plecat deja, mediteaza profund si cu voce tare: "Noa vez daca n-are omu' lucru lui!" Dupa '90, cine este mai cistigat, si ma refer bineinteles la literatura: scriitorul, cititorul, criticul? As zice ca, de vreme ce atat scriitorul (criticul fiind si el, evident, scriitor) cat si cititorul sunt "meserii" vocationale, chestiunea castigului nu se poate pune in termeni cantitativi si comparativi. A fi scriitor si a fi cititor - lasa ca nu rareori scriitorul este cititor si... viceversa - insemna a te indeletnici cu munci al caror castig, evident imaterial, tine mai degraba de evaluarea strict intima a fiecaruia dintre cei in cauza. Desigur, e o alta discutie aceea despre scriitorul care traieste din scris, despre profesionistul care scrie disciplinat, programatic, contractual, pe termene si tinte preconizate, caz in care relatia scriitor-cititor este evaluata si speculata in termeni de piata (literara), avandu-se mereu in atentie (si) castigul material. Fapt limpede e ca dupa '90, prin intrarea noastra in economia de piata, prin eliminarea dictaturii ideologice, economice, politice si de orice alt tip (mai putin, poate, financiare), atat scriitorul cat si cititorul au infinit mai multe posibilitati sa-si defineasca si sa-si aproprie castigurile de care se simt atrasi sau/si capabili. In ce termeni poti valida poezia acestui inceput de secol, ca fenomen? Poezia ca fenomen (dar ce fel de fenomen?) este... fenomenala si acum, la inceput de secol, si atunci la inceput de (alt) secol, si oricand la inceput, ca si la sfarsit, de orice secol. Se tot scrie (de cand s-a nascocit scrisul) si se tot rosteste (de cand a simtit omul rostul) la poezie, de parca doar asa, poetic, poate locui omul matria, patria, sinele si sinea lui. Fireste, acum la acest (alt) inceput de veac, poetul face poezie nu doar scriind-o, ci si folosind instrumentele zilei, epocii, modei. Bunaoara cred ca un bun clip este un poem; un film sau un spectacol, un concert, o expozitie pot fi socotite, fiecare in felul sau, un volum de poezie. Iar de validat, poezia se valideaza prin cei pe care "ii apuca", fie sub forma comiterii, fie sub continutul perceperii, consumarii ei. Uite, apar zilnic de sub teasc volume de versuri, internetul e plin de site-uri pe care se posteaza cu nesmintita, ba chiar cvasismintita fervoare, versuri, se opineaza, se critica, se lauda etc. Ce poate insemna asta? Cum de o asemenea indeletnicire, care nu e nici obligatorie, nici lucrativa, consuma atatea energii, atatea fervori? Mister. Poate misterul insusi al poeziei. Te sperie invazia de nonliteratura? Nu e cazul sa sperie pe nimeni. Nu mai suntem in veacul 19 cand critica literara se opintea sa spuna "In laturi!" nonliteraturii. In invazie - fenomen despre care vorbeam si mai sus - se gaseste deopotriva literatura si nonliteratura. De vreme ce invazia aceasta nu e un fenomen natural, precum tsunami, ci o manifestare, ce-i drept, vehementa, a laturii "poietice" a firii umane, a unui fel de "cultura", e deajuns sa te feresti de ea si de proastele ei dorinte si vanitati prin ignorare. O ignorare bazata insa pe cultura asimilata, pe spirit critic si pe "antrenamentul" spiritului selectiv. E buna invazia aceasta daca o privim ca pe o viitura in care se afla ce-i drept mult gunoi, dar si, cand si cand, ici-colo, vreo insula miraculoasa de literatura valabila. Ce sansa au tinerii scriitori de azi? Sanse sensibil mai mari decat cei de odinioara in privinta editarii cartilor lor, chiar a promovarii si promotionarii lor. Altfel, scriitorul tanar de azi nu se poate baza pe altceva decat pe aceleasi "inefabile": talentul, cultura, disciplina in creatie, capacitate de efort, poate noroc, probabil destinul. Intr-un excurs minutios asupra fenomenului literar romanesc, unde se afla Oradea? E de preferat si de dorit sa nu ti se spuna "scriitorul oradean" cutare, nu pentru ca Oradea nu-si are scriitorii sai (asta, vrem, nu vrem, trimite la personajul "Scrisorii pierdute"), ci pentru ca ajunge, ba chiar e de dorit, cum spuneam, sa ti se spuna scriitorul (poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul) cutare, fara localiza�re. E un orgoliu aici, desigur, dar socotesc ca e unul bun. In ce ma priveste, nefiind oradean decat prin adoptie, nu ma consider scriitor oradean, ci, de nu e cumva o infatuare, un scriitor care traieste si lucreaza de o vreme in Oradea. Horea Garbea scria la un moment dat, cu haz: "Daca s-a nascut vreodata un poet in Palatca (asa se numeste comuna de care apartine satul meu natal, n.m.), acela e cu siguranta Ioan Moldovan." Tot la Oradea a, trait si caderea comunismului. Cit de mult te afecteaza situatia politica? Ca pe orice om de buna credinta si de buna vointa, ma enerveaza, ma exas�pereaza, ma dezoleaza spec�tacolul grotesc al "politicii" romanesti, cu personajele sale, parca mereu acelasi, insi pentru care minciuna, fatarnicia, pofta de a-si burdusi pe orice cai conturile, prostul gust si ipocrizia intra in definitia "demnitatii" lor de politicieni. Ce carti te-au minunat in ultimul timp? "Le livre de l'intranquillit�" de Fernando Pessoa, "Pe plaja Chesil" de Ian McEwan, "Dragostea e un caine venit din iad" de Charles Bukowski. si altele. Ce ii doresti literaturii romane? Sa fie sanatoasa, sa-si vada de treburi, sa prospere, sa circule prin lume, sa se inmulteasca, sa se capatuiasca, sa fie buna, sa fie.

Iolanda MALAMEN