Inainte de calitatea scrierii, generos si pe drept elogiata de scriitori si critici, subiectul a fost cel care a trezit emotie, iar demersul literar, admiratie. "Am scris zilnic cate doua ore, de la 5 la 7, asa mi-am inceput ziua ani de zile, si atunci cand am fost ministru. Despre familia mea, care ar putea fi oricare familie, despre orasul si tara mea, care ar putea fi oricare altele, despre istoria poporului armean, care ar putea fi istoria oricarui popor." Varujan Vosganian a deschis usa grea a istoriei, invocand finalmente un drept omenesc nepomenit si negarantat de nicio consti�tutie: dreptul la suferinta. Nu aceea exhibata indecent revendicativ, ci suferinta soptita, care nu cere, nu impune, nu vrea altceva decat respectul contempo�ranilor pentru deraparile dureroase ale umanitatii de-a lungul istoriei doar aparent lungi. Pentru ca in doar trei generatii si mai putin de o suta de ani ii intalnim in roman pe supravietuitorii genocidului - rana inca neinchisa, dezradacinatii, prigonitii, si pe urmasii lor. Copii, tineri si adulti care au luat viata de la capat ori s-au nascut departe de tara, cu destine pecetluite, dar mereu provocate. Fiindca armenii, putini la numar, pe unde au ajuns si trait, cu numele lor avand o bizara sonoritate, cu infatisarea lor inconfundabila, au ramas in memoria colectiva prin talentul genetic de a face averi din idei simple, dar si prin ghinionul, pe alocuri, de a pierde totul si a indura fara cracnire o soarta haina. "Cartea soaptelor" merita citita pentru calatoria in timp la care te invita. Vosganian a populat o lume, amestec alchimic de real si fictiune, cu atatea perso�naje-bijuterie, incat la sfar�situl lecturii te simti bogat, soli�dar si plin de compasi�une. Si, putin vinovat pentru nedreptatile istoriei, iti vine sa spui cuiva un "iarta-ma".

Mihaela CArlan