Astfel, North dorea ca Secord sa studieze oportunitatea livrarii rachetelor Hawks catre Iran prin alt intermediar: Portugalia. Alegerea nu era deloc intamplatoare. Secord dispunea la Lisabona de o societate, Defex, prin intermediul careia traficase anterior arme, expediind mai multe cargouri din Portugalia, care ii servea astfel de placa turnanta. Sarcina lui Secord nu era, cu toate acestea, prea usoara. El trebuia sa organizeze un veritabil plan pentru zborurile avioanelor-cargo israeliene (tip 747) pana la Lisabona, sa obtina toate autorizatiile de zbor necesare in acest scop si sa gaseasca la Lisabona antrepozite unde sa stocheze cele 80 de rachete Hawks. Urmand ca apoi sa caute un mijloc de a le transporta din Portugalia in Iran. Solutia de avarie Rezidentul CIA de la Lisabona nu i se parea lui Secord omul potrivit pentru a-l initia in aceasta tranzactie secreta. Pana la urma, Secord a gasit o alta solutie: rachetele Hawks urmau sa fie aduse cu avioane charter din Israel si stocate in Cipru. Apoi, transbordate la bordul unor avioane-cargo, inchiriate de la Frankfurt si expediate in Iran. La 25 noiembrie 1985, doua avioane-cargo, avand la bord fiecare cate 20 de rachete Hawks israeliene au facut naveta intre Cipru si Teheran. Generalul Secord supraveghea operatiunea clandestina din Portugalia. Primul transport s-a derulat fara probleme deosebite. Spre surprinderea lui Secord, iranienii s-au manifestat furios la receptionarea rachetelor Hawks. Ce se intamplase? Secord s-a vazut nevoit sa zboare urgent in Israel pentru a lamuri problema. Constiinciosi si foarte corecti, israelienii expediasera in Cipru cel mai perfectionat model de rachete Hawks (I-Hawks). Care, insa, nu puteau fi lansate decat de pe avioanele de vanatoare care zburau la mica altitudine. Or, Iranul nu dispunea de asemenea avioane de vanatoare, compatibile cu sistemul de rachete I-Hawks. Dupa parerea lui Secord, incurcatura se datora unuia dintre emisarii americani, Michael Ledeen, eminenta cenusie a Administratiei Reagan. Acesta interpretase excesiv dorinta iranienilor de modernizare a sistemului lor de aparare. Secord se vedea pus in fata altor dificultati: el trebuia sa restituie israelienilor rachetele si sa ramburseze dolarii iranienilor. Pana la urma, Secord a rezolvat toate problemele livrarii. Mai mult, el a tinut sa se implice in continuare in acest gen de comert clandestin. Astfel, el a avut ocazia sa ia parte la suita de reuniuni secrete din biroul viceamiralului Point Dexter, seful Consiliului de Securitate Nationala (National Security Council, NSC). Apoi, la reuniunile secrete dintre emisarii Guvernului iranian si cei ai Casei Albe, in urma carora, la 22 februarie 1986, generalul Secord - asa cum avea sa o recunoasca in fata Comitetului Senatorial - expediase in Iran cateva mii de rachete antitanc de tip Tow, in valoare totala de 10 milioane de dolari. Fabricate in SUA, rachetele fusesera initial expediate in Israel, printr-o companie aeriana americana experimentata in acest gen de "prestari servicii" clandestine: Southern Air Transport. Una din zecile de companii aeriene "deghizate" ale CIA, utilizata frecvent si in transportul de mercenari ori forte speciale, parasutate in secret in diverse puncte ale globului. Doua avioane-cargo, inchiriate ulterior de Secord in Israel, transportasera apoi rachetele antitanc Tow pana in Iran. "Cele doua echipaje proveneau tot de la Southern Air Transport", a explicat generalul Secord, in fata Comitetului senatorial. "Eu insumi am selectionat pilotii. Si, daca exista eroi in aceasta afacere, acestia sunt exact pilotii. Au fost extraordinari, absolut fantastici. Adevarati profesionisti. Au urmat o ruta speciala, pe care am ales-ocu grija tocmai pentru a evita spatiile aeriene nationale pana in portul iranian Bandar Abbas, unde rachetele au fost descarcate". Secord supraveghease zborul clandestin de la postul sau de comanda secret din Israel. Totul s-a derulat conform planului. La intoarcere, avioanele-cargo au readus in Israel rachetele I-Hawks. Reuniunea secreta SUA-Iran de la Frankfurt Trei zile mai tarziu, la 25 februarie 1986, generalul Secord a zburat la Frankfurt pentru a participa la o alta reuniune secreta intre americani si iranieni, privind noile livrari de arme. Intalnirea s-a tinut intr-un hotel din apropierea marelui aeroport. Iranienii erau reprezentati de un trimis special al primului-ministru, de doi colonei din serviciul iranian de informatii militare si de unul dintre cei mai cunoscuti si abili negustori de arme din lume, Manuher Gorbanifar, fost ofiter al Savak-ului, serviciul de informatii al Sahului Reza Pahlavi. Americanii au fost reprezentati de colonelul Oliver North, de seful Sectiei Orientului Apropiat din CIA, la care se adaugase consilierul primului ministru israelian pentru problemele terorismului, expertul Amiram Nir. Delegatia americana mai era insotita si de un "translator": nimeni altul decat Albert Hakim, asociatul iranian ale generalului Secord la conducerea firmei Stanford Technology Trading Group International. Cea care servea de paravan in livrarea armelor americane catre Teheran via Israel. Generalul Secord il intalnise pentru prima oara pe Albert Hakim, la inceputul lui 1977. Pe atunci, Richard Secord era inca seful misiunii militare americane la Teheran, iar Hackim, un prosper industrias, profilat pe afaceri cu armament, mai ales pentru aviatia militara iraniana. Hackim tocmai propusese aviatiei iraniene un contract pentru achizitionarea unui echipament de spionaj electronic, in valoare totala de 26 milioane de dolari. Iar generalul Secord, in calitatea sa de consilier al Sahului - socotind ca materialul oferit de Hackim costa aproape dublu fata de cel oferit de U.S. Air Force, in cadrul "Operatiunii IBEX" - se opusese contractului. Hackim, furios, navalise val-vartej in biroul lui Secord, pentru a protesta la vetoul americanului si, astfel, cei doi s-au cunoscut. Relatiile se vor relua abia dupa caderea Sahului, dar in imprejurari dramatice. La 4 noiembrie 1979, in plina criza a ostaticilor detinuti de fundamentalistii islamici fideli Ayatolahului Komeyni, la Ambasada americana la Teheran, Presedintele Jimmy Carter a luat initiativa unei operatiuni de salvare a prizonierilor, printr-o actiune de comando de mare anvergura. La sugestia generalului Secord, Albert Hackim fusese recrutat de CIA cu scopul de a se strecura clandestin in Teheran si de a inchiria acolo un garaj, care sa serveasca ulterior drept adapost secret comandoului american. Daca acesta nu ar fi inregistrat acel binecunoscut dezastru, in plin desert iranian, cand doua elicoptere s-au ciocnit, deconspirand intreaga operatiune. Cativa ani mai tarziu, Generalul Secord si Albert Hackim fondasera Stanford Technology Trading Group International, firma specializata in comertul de arme. Tot Secord il recomandase pe Hakim drept "translator" si la reuniunea secreta de la Frankfurt. Pana atunci serviciile de traducator fusesera oficiate de Manuher Gorbanifar, dar americanii, suspiciosi, nu doreau ca translatorul reuniunii sa fie tocmai unul dintre cei mai cunoscuti negustori de arme, pe deasupra iranian. Asa ca l-au impus pe Hackim, "iranianul" lor. CIA descoperise anterior, cu stupoare, ca, in intreaga Agentie, singura persoana care vorbea limba farsi era o femeie! Nici vorba, asadar, ca ea sa fie acceptata de integristii islamici. Singura solutie: Hackim, partenerul generalului Secord de la firma Stanford Technology. O eroare majora Eroarea lui Secord si a americanilor a fost ca ei n-au ascuns identitatea reala a "traslatorului" lor. Fapt cu atat mai ciudat, cu cat toti membrii delegatiei americane la reuniunea secreta de la Frankfurt se prezentasera sub identitati false (Secord, de pilda, se numea Copp). Astfel, ca, in caz de deconspirare a reuniunii, Departamentul, de Stat sa poata nega orice "participare americana" la vreo intalnire cu "iranieii integristi", conform procedurii uzuale. Cand iranienii fundamentalisti au descoperit ca "translatorul" de pe lista participantilor nu e altul decat "tradatorul" Hackim, negustorul de arme al Sahului, au fost pe punctul sa contramandeze reuniunea. Tot Generalul Secord a salvat situatia: i-a procurat lui Hackim un pasaport pe numele comun de Ibraham Ibraham, de nationalitate turca, i-a pus o peruca pe cap si asa l-a prezentat delegatiei fundamentaliste venita de la Teheran. Acestia nu-l vazusera niciodata pe Hackim in carne si oase, asa ca l-au acceptat sub identitatea fabricata de generalul Secord. Tratativele, care au fost inregistrate pe banda de CIA, s-au purtat pe chestiuni geostrategice, legate de temerile americanilor fata de cresterea influentei sovietice, ca urmare a conflictului iraniano-irakian, aflat atunci in plina desfasurare. S-a luat in discutie, apoi, chestiunea ostaticilor americani detinuti la Beirut. Pentru a-si proba bunele intentii, americanii le-au comunicat iranienilor o serie de documente secrete, provenind de la serviciile lor secrete. Astfel, seful Sectiei Orientul Apropiat din CIA a prezentat fotografii, luate din satelitii militari de recunoastere, care dezvaluiau pozitii secrete cheie ale irakienilor, aflate la frontiera dintre Iran si Irak. La sfarsitul reuniunii, americanii au hotarat sa livreze Teheranului 500 de rachete Tow, in asteptarea urmatoarei reuniuni secrete cu iranienii. Episodul William Buckley Conform presei americane, Generalul Secord a organizat urmatoarea intalnire secreta dintre americani, iranieni, sauditi si israelieni, la Londra, in 1986. La 26 mai 1986, pe cand trimisul special al presedintelui Reagan, Robert McFarlane, sosea, in secret, la Teheran, generalul Secord se afla in Israel, unde asigura comunicatiile intre trimisul la Teheran si americani. In octombrie 1986, Generalul Secord a luat parte la o noua reuniune secreta cu iranienii, din nou, la Frankfurt. Un reprezentant al Teheranului a remis, cu acest prilej, delegatiei americane, un cec de patru milioane de dolari, contravaloarea celor 500 de rachete antitanc de tip Tow, livrate iranienilor. Acestia s-au angajat, totodata, sa elibereze si un ostatic din cei detinuti de fundamentalisti la Beirut. Dar timpul trecea, iar ostaticul promis nu dadea semne de viata. Nici n-ar fi putut. Caci William Buckley, rezidentul CIA la Beirut si a carui eliberare se convenise, decedase pe neasteptate in timp ce americanii si iranienii negociau la Frankfurt. Rapit inca din 1984 de catre organizatia fundamentalista Jihadul Islamic, William Buckley decedase in urma teribilelor torturi la care islamistii il supusesera, pentru a-i smulge o "confesiune de 400 de pagini". Conform unor surse din CIA, americanii livrasera rachetele Tow, mai ales pentru a obtine eliberarea lui William Buckley. Acum, ei incercau sa recupereze cel putin o copie a "confesiunii" acestuia, pentru a trage propriile concluzii. In zadar! Torturile groaznice la care a fost supus Willliam Buckley au fost mentionate in februarie 1986, in cursul unei discutii confidentiale dintre William Casey, directorul CIA, si colonelul Oliver North, cel insarcinat de presedintele Reagan sa conduca negocierile cu iranienii privind eliberarea ostaticilor americani de la Beirut. In cursul acestei discutii, colonelul Oliver North a evocat posibilitatea unui voiaj secret la Teheran. William Casey i-a marturisit ca n-ar autoriza un asemenea voiaj, "cel putin cat trimisul american nu va fi pregatit sa infrunte torturile". In mai 1986, cand temerarul Oliver North isi pregatea voiajul la Teheran, William Casey l-a sfatuit, ingrijorat, sa aiba prudenta sa ia cu el si "mijloacele necesare sinuciderii". Investigatia FBI Intre timp, FBI-ul - care deschisese o ancheta paralela cu cea a Comisiei Senatoriale asupra activitatilor clandestine ale generalului Secord � a descoperit ca Secord si North infiintasera impreuna societatea Lake Resource, in contul careia fusesera virate subit, la banca "Credit Suisse de Geneve", 30 milioane de dolari, contravaloarea celor sapte livrari succesive de arme americane catre Iran. Intreaga suma trecuse la fel de prompt in contul altei societati din Geneva, "Compagnie de Service Fiduciare", despre care se stia ca alimenta financiar fortele Contras (anticomuniste) din Nicaragua. Potrivit anchetatorilor FBI, "Compagnie de Service Fiduciare", care era controlata in intregime de Richard Secord, reprezenta cheia afacerii Irangate/Contragate, puntea financiara intre cele doua operatiuni si dezvaluia rolul principal pe care generalul Secord si-l asumase in ambele. Doi vechi agenti CIA, Ted Shackley si Thomas Clines, constituiau pionii dublei afaceri secrete. Ambii, prieteni vechi ai generalului Secord se ocupasera de operatiuni secrete in cadrul CIA pana in 1979. Ulterior, cei doi, impreuna cu Edwin P. Wilson (alt ex-CIA), se lansasera in afaceri internationale de arme, in stransa legatura cu Banca Nugan-Hand, in asemenea masura incat E.P. Wilson suferise si o condamnare americana pentru livrarile de arme din Libia.

Vladimir Alexe