Ceea ce este important de relevat in cursul acestei perioade este ca am facut intregul Cabinet sa semneze un lung memoriu aproband politica mea fata de Rusia. In adevar, daca se studiaza dosarele, se vede ca expresia "litigiu existent" inlocuieste expresia "litigiu teritorial" si ca aceasta din urma inlocuieste prima formula a rusilor -"litigiu basarabean". Si cand am luat cuvantul in Parlament pentru a explica politica mea fata de U.R.S.S., am avut alaturi de mine unanimitatea partidelor. "Cat de drag eram atunci lui Goga, Duca, George Bratianu, etc. pentru ca am ridicat aceasta chestiune! Dumnezeu sa ma ierte! Ei nu se gandeau decat la politica interna si erau fericiti de o complicatie, pentru ca toti se credeau chemati sa ia puterea. Eu n-am vazut, asa cum credeam, decat interesul tarii mele din punct de vedere extern. Cabinetele, complicatiile interne ma interesau foarte putin. Sire, am facut mai mult. La tribuna Parlamentului roman am luat apararea lui Sturdza si a lui Cadere. Romanii intai, strainii pe urma. Mai mult, n-am citit in Parlament o telegrama adresata de Vaida-Voevod lui Cadere (si stiu cine a dictat-o, si stiu cine a scris-o) in care se spunea, printre altele, ca: avand in vedere ca singura divergenta care ne desparte de rusi este chestiunea litigiului existent, il autorizeaza pe Cadere sa propuna rusilor formula lui Take Ionescu: semnarea Conventiei nu implica renuntarea la litigiile trecute, prezente si viitoare. Formula lui Take Ionescu? Am avut ocazia sa ma explic mai sus: dupa excluderea chestiunii basarabene, aceasta formula nu viza decat litigii minime. Ori, expresia <<litigii prezente>> nu este echivalenta cu expresia litigiu existent? Sire, sugestia pe care am dat-o Domnilor Gafencu si Cesianu la Bad-Gastein de a cere ca Rusia sa se angajeze sa nu ia Basarabia prin forta a fost urmata. Franta a obtinut aceasta scrisoare de la ambasadorul Dovgalevsky. Dar Dovgalevsky adauga ca este gata, timp de cateva luni, sa accepte <<propunerea Domnului Cadere>>. La ce facea aluzie Domnul Dovgalevsky? La formula ca semnarea pactului de neagresiune pentru cinci ani nu echivala cu renuntarea la litigiile trecute, prezente si viitoare. Am pus Domnului Cadere chestiunea de a sti daca facuse o asemenea propunere. <<Da, mi-a raspuns el, dar cu titlu personal>>. Ca si cand nu s-ar sti ca propunerile cu titlu personal sunt destinate, in caz de esec, sa acopere raspunderea guvernului si sa nu angajeze decat pe aceea a agentului. Sire, repet n-am facut uz la tribuna de aceasta telegrama pentru ca era prea favorabila pentru rusi si prea nefavorabila pentru romani. Aceasta Va va dovedi, Sire, ca stiu sa fiu un bun roman, chiar cand evenimentele se intorc impotriva mea. Si poate din acest exemplu destul de indepartat, Majestatea Voastra va binevoi sa deduca un argument in favoarea mea pentru trecutul recent si pentru prezent. Dovada a ceea ce afirm? Ma angajez s-o fac in mod neindoielnic cand voi vedea pe Majestatea Voastra, daca va binevoi sa ma primeasca.

		Grigore Gafencu, ministrul roman de Externe inainte de izbucnirea Razboiului Mondial, si-a facut ucenicia in diplomatie alaturi de Nicolae Titulescu

In orice caz, in anul 1932, eram un roman rau, pentru ca impiedicam acordul ruso - roman cu pretul recunoasterii ca Basarabia nu este romaneasca. Din 1935 sunt un rau roman pentru ca am vrut intelegerea cu U.R.S.S. cu excluderea chestiunii Basarabiei. Ceea ce pot spune Majestatii Voastre, pentru a incheia acest capitol, este aceea ca ceea ce a constituit forta mea in ochii rusilor incepand din 1932 a fost ca atunci aveam toate partidele alaturi de mine. Ceea ce m-a facut mai slab dupa aceea, este ca U.R.S.S. credea ca eu duceam o politica personala pe cand aceasta nu era cazul, cum voi dovedi cu usurinta in capitolele ce urmeaza. Acordul cu rusii Suntem la Geneva, in una din acele dimineti cenusii care caracterizeaza asa-zisa primavara a acestui oras. Deodata, Litvinov se ridica si propune o definitie a agresorlui care, orice ar spune adversarii, este cea mai buna din cele care au fost date pana astazi. Nu stiu sa joc tenis, dar am simtit ca o minge atingea racheta mea de om politic. Am aruncat-o imediat inapoi spunand spre uimirea generala, caci Litvinov si cu mine eram pana atunci adversari ireductibili: "Romania accepta definitia agresiunii asa cum o propune Domnul Litvinov". Mica intelegere, credincioasa ca intotdeauna (Iugoslavia, din timpul regelui Alexandru, Cehoslovacia) s-au alaturat punctului nostru de vedere. Polonia a facut la fel. Dar nu eram decat patru din vreo cincizeci de membri. Atunci, unul cate unul, delegatii s-au ridicat pentru a cere studierea acestei probleme in cadrul in care fusese pusa de Litvinov. Ceea ce m-a miscat cel mai mult a fost atitudinea delegatilor sud - americani. Cu toate ca aveam instructiuni formale sa nu ne amestecam in discutiile despre dezarmare, <<sa nu fie pentru sau contra unei teze>>, acesti delegati, "<<pentru a nu-l parasi pe prietenul lor Titulescu>> (erau vremuri bune) s-au raliat si ei la definirea agresiunii. Numarul aderentilor a fost suficient pentru ca un Comitet de studiu sa se impuna. Acesta fu numit. Am avut grija sa nu fac parte din el, pentru ca sa pot face posibila definirea teritoriului de catre altii. Am aranjat sa intre statele prietene. Dar, desi secrete, am asistat la dezbaterile acestui Comitet. Dovgalevsky, ambasadorul U.R.S.S. la Paris, il reprezenta in Comitet pe Litvinov. El a dezvoltat idei atat de analoage alor noastre, incat m-am prezentat la el singur la sfarsitul unei sedinte pentru a-i spune: <<Veti scuza faptul ca ma prezint eu insumi. Sunt ministrul Titulescu. Dar ideile Dv. sunt atat de mult ale mele, incat regret ca nu fac parte din Comitet pentru a va sprijini>>. Dovgalevsky a raspuns: <<Domnule Ministru, aceste cuvinte vor avea un ecou la Moscova pe care nici nu-l banuiti>>. In adevar, cand in iunie 1933 ne-am reunit la Londra pentru Conferinta Economica, Rustu Aras si Benes au facut toate presiunile posibile asupra mea pentru ca Romania sa semneze un tratat de neagresiune cu U.R.S.S.. Rezultatul acestor presiuni a fost ca am cerut sa-l vad pe Litvinov imediat. Acesta, neintelegand dorinta mea, s-a oferit sa vina sa ma vada. I-am raspuns: <<Nu, eu locuiesc la un hotel si Dv. la o Ambasada. Vom fi mai linistiti acolo>>. <<Ce ora doriti pentru intalnirea noastra?>>, a intrebat Litvinov zapacit. <<Imediat>> i-am raspuns. Si m-am dus la Ambasada Sovietelor de la Londra.

		Litigiul neincheiat cu Rusia sovietica asupra Basarabiei a constituit una dintre cele mai dificile probleme ale diplomatiei romanesti

Promisiunea lui Litvinov De abia trecusem pragul biroului lui Litvinov ca am inteles ca totul era aranjat. I-am spus: <<Vin sa va explic motivele pentru care un pact de neagresiune nu poate fi semnat de Romania cu U.R.S.S.. Veti ridica in acesta din nou chestiunea Basarabiei>>. <<Nu>>, mi-a spus Litvinov. Nu mai stiam ce sa spun. Am crezut ca am cazut intr-o cursa. Apoi i-am explicat motivele pentru care definitia agresiunii formulata de el trebuia completata in sensul pe care il doream: <<S-ar lega forta de Pactul Kellogg pentru a o asimila razboiului, caci acesta este adevarul; nu s-ar mai vorbi de cinci ani, Kellogg fiind vesnic; s-ar mentiona inviolabilitatea teritoriilor etc>>. Litvinov mi-a spus: <<Dar aceasta este intreaga teza pe care ati expus-o in Parlamentul roman>>. I-am raspuns: "Ce interes aveti, voi Sovietele, sa goliti Pactul Kellogg de continutul sau? Credeti ca veti semna vreodata un alt pact cu Marea Britanie? Vreti ca Marea Britanie sa folosesca impotriva Dv. forta ca japonezii fara declaratie de razboi, invocand ca respecta Pactul Kellogg?>>. <<Evident nu>>, a raspuns Litvinov. Argumentul interesului Sovietelor fata de englezi a avut un efect puternic. La sfarsit Litvinov a spus: <<Dar cum vom semna noi un asemenea act la Londra, cand Marea Britanie est impotriva definitiei mele a agresorului?>>. "Aceasta ma priveste", i-am raspuns. Si Litvinov a facut un gest nobil spunandu-mi: <<Atunci va rog sa redactati textul>>. Am alergat la Foreign Office si am vorbit cu prietenii mei. Ei s-au aratat foarte putin satisfacuti la ideea ca un pact definind agresiunea intr-un mod pe care Marea Britanie nu-l concepea sa fie semnat la Londra. <<Foarte bine, le-am raspuns, vom trece canalul si vom semna tratatul la Calais. El va purta numele de Tratatul de la Calais. Va convine asta? Evident nu, mi-au raspuns prietenii mei englezi. Mai bine sa fie semnat la Londra. Dar incercati de asemenea sa obtineti de la Litvinov si reglementarea chestiunii prizonierilor>>. Majestatea Voastra isi va reaminti, poate, ca atunci Sovietele arestasera, fara motiv, si sub pretext de spionaj niste ingineri englezi. Am alergat la Litvinov pentru a-i duce raspunsul favorabil si l-am sfatuit sa rezolve de asemenea chestiunea prizonierilor. El a facut acest lucru. Insarcinat de Litvinov sa redactez actul, ne-am dat intalnire la Ambasada Turca. Inutil de a va spune ca el a acceptat proiectul meu fara cel mai mic protest, asa cum il redactasem. Si cand asentimentul in trei a avut loc, sub rezerva consimtamantului polonez, am incercat sa-l obtinem pe acesta. Se tine minte ca pe atunci Polonia facea o politica filorusa. In ce priveste Conventia referitoare la definitia agresiunii, au inceput negocieri interminabile. Motivul? Polonia, care nu vroia decat un pact de neagresiune pe cinci ani. Si se negocia in timpul noptii, dupa moda rusa. Imi amintesc ca intr-o seara am trebuit sa plec mai devreme de la un dineu oferit de Sir Austin Chamberlain, antisovietic cunoscut. <<Dar unde va duceti?>>, m-a intrebat Sir Austin. <<Ma prind ca nu ghiciti - i-am raspuns: la Soviete>>. Atunci Sir Austin a avut delicatetea de a adauga in englezeste: <<Dumnezeu sa va binecuvanteze! Din moment ce Dv. negociati cu Sovietele, nu ma mai tem. Va doresc noroc>>. Negocieri de noapte Intr-o alta noapte, pe la ora doua, aveam nevoie de raportul Politis. Am telefonat de la Ambasada Sovietica la Hotelul Ritz unde locuiam, pentru ca unul dintre secretarii mei sa-l aduca, indicandu-i ca se afla pe caminul din camera mea. N-am putut gasi la Ritz decat pe fostul secretar la Partidului Transilvanean, Crisan. Acesta din urma a batut la usa apartamentului nostru si a transmis comisionul. Sotia mea se sperie si il intreba: <<Ati recunoscut cu adevarat vocea sotului meu?>>. Crisan raspunse incurcat: <<Nu sunt sigur...>> Atunci sotia mea replica: <<Cum stiu Sovietele ca raportul Politis este pe caminul din camera de dormit a sotului meu?" Crisan a dus totusi raportul. La Ambasada Sovietelor am avut o lunga discutie. Dar cand m-am inapoiat, pe la 5 dimineata, am gasit, spre marea mea mirare, pe sotia mea imbracata, gata sa dea alarma la politia britanica, fie prin intermediul lui Aga Khan, fie prin cel al portarului de la Ritz, ca sa ma scoata de la Ambasada Sovietelor, unde credeau ca fusesem facut prizonier. Vreau ca aceste incidente sa fie mentionate, caci ele au o valoare istorica: de aceea le pun in prezentul meu raport. In contele Rascinsnky, ambasadorul Poloniei la Londra, am gasit un sprijin pretios. <<Negociez cu un zid>>, mi-a spus el mai mult de odata, <<caci Maresalul Pilsudsky este in vacanta si instructiunile mele sunt date de un inalt functionar de la Afacerile Externe, care nu prea stie multe". In sfarsit, el s-a aranjat atat de bine, incat chestiunea celor cinci ani a disparut si am putut semna. Tin sa adaug ca la Geneva obtinusem ca teritoriul sa fie definit dupa o formula a mea in care se vorbea de <<posesiune>>. De ce am folosit aceasta expresie? Pentru a evita pe aceea de suveranitate care este juridica si pentru a face sa se inteleaga bine ca Romania se intindea efectiv in ochii rusilor "de la Nistru pina la Tisa". Formula teritoriului, pe care la Geneva il insarcinasem pe Politis s-o sustina, am schimbat-o in cursul noptii in sensul in care se gaseste in prezent in Conventie. Si Basdevant, jurist - consult al Afacerilor Externe franceze, a sustinut-o in fata Comitetului secret. Politis a facut raportul cu noua formula si a pronuntat o cuvantare magnifica in fata Comisiei Plenare. Legatura cu presa Tin sa adaug, tot pentru interesul istoriei, ca in timp ce discutam cu polonezii despre durata Conventiei, l-am chemat pe Graves de la Times. Acest ziar s-a aratat in acea epoca mereu foarte amabil fata de mine, fara nici un alt motiv decat cel de ordin moral. I-am spus lui Graves: <<Cum as putea recompensa atitudinea lui Times decat dandu-i o dovada de inalta incredere? Iata tratatul pe care il negociem in prezent cu Sovietele>>. Graves mi-a spus imediat: <<Sunt foarte miscat, dar ati obtinut Basarabia prin definitia teritoriului>>. L-am rugat sa nu spuna nimanui nici un cuvant si mai ales sa nu insiste in Times asupra chestiunii basarabene, lucru care ar fi putut aduce prejudicii lui Litvinov, cand noi posedam Basarabia pe baza istorica, asa cum am explicat la punctul I. Graves, ca bun englez, a aratat probabil actul la Foreign Office. Dar eu nu aveam secrete pentru Foreign Office.