Nu trecusera decat cateva minute dupa fluierul final ce a avea sa consfinteasca cea mai mare surpriza din istoria campionatului, ca dinspre toate catunele limitrofe Urzice�niului ori chiar din cele mai indepartate, din Manasia, Garbovi, Valea Macrisului, Cotorca, Movilita, Cosereni, Sindrilita ori Cazanesti avea sa curga puzderie de masini ori chiar microbuze cu mii de suporteri mai mult sau mai putin conjuncturali ai Unirii, multi dintre ei inghesuiti prin portbagaje si racordati la cate un suport de steag si scandand cu o vehementa decenta numele echipei lui Dan Petrecu si pe cel al antrenorului acesteia. De asemenea, pe tot parcursul de la stadion si pana dincolo de catedrala, de-o parte si de ce lalalta a bulevardului principal iesisera cam toti locatarii blocurilor ce strajuiau artera, de la batranei pana de curand posaci si ciufuti care-si ridicau pe umeri nepotii ce debordau de o fericire pe care probabil ceva mai tarziu o vor pricepe, pana la copile de gimnaziu care-si vopsisera obrajii in culorile echipei proaspat campioane. Campioni si ai civilizatiei Oarecum surprinzator in tot acest vacarm imens intr-un oras pe care construirea Autostrazii Soarelui il redase mai vechiului anonimat a fost faptul ca in toata aceasta nemaiintalnita explozie de bucurie nu s-a atestat nici macar o cat de mica izbucnire de violenta, ba nici chiar vreo scandare triviala la adresa rivalelor din Bucuresti, asa cum se intampla mai peste tot, inclusiv la Cluj ori Timisoara, ai caror suporteri se autoin�tituleaza drept cei mai civilizati din Univers, dar isi sparg capetele cu bate si bucati de bordura. La Uriziceni n-a fost nici vorba de asa ceva, iar politistii pe care-i chestionam asupra acestei splendide mostre de bucurie domoala erau vizibil nedumeriti de rostul intrebarilor noastre, lor parandu-li-se ca tot ceea ce se intampla e perfect firesc. Mai mult decat atat, desi buticurile din centru isi prelungisera programul, patronii acestora fiind convinsi ca vor da lovitura vietii si vor face record de incasari, suporterii Unirii nu s-au prea ingramadit langa grilajurile acestora, putini fiind cei pe care i-am vazut atarnand de cate o cutie de bere. De fapt, chiar i-ar fi incurcat teribil, intrucat ei isi foloseau mainile doar pentru a-i aplauda pe cei din masinile care faceau turul orasului claxonand in ritmurile cunoscute. Prin comparatie, stiti ce scandau, in drumul catre Bucuresti, putinii fani ai Stelei care din propria nimicnicie au gasit si resurse de satisfactie? Da, ati ghicit, "M... Dinamo".

Constantin DINU