Citindu-l pe Ammaniti ai impresia ca urmaresti un reportaj difuzat imediat dupa un calup de stiri care intrerup orice alt tip de program TV. Totul se petrece in timp real si nu neaparat ca lectura, ci aproape vizualizand universul copilariei zugravit de autor asa cum il traieste Cristiano Zena, un adolescent nevoit sa-si duca zilele de azi pe maine in anturajul unor adulti, toti barbati, care si ei se lasa in voia Domnului. O lume brutala, un limbaj lipsit de orice fel de perdea - care nu deranjeaza insa atata vreme cat esti constient ca asisti la "discutii ca intre barbati" -, ce aprind totusi vapaia framantarilor in sufletul lui Cristiano. Rino si Cristiano Zena, tata si fiu, isi duc existenta la periferia societatii si intr-o margine de oras. Tatal isi ineaca esecul in alcool si violenta, iar fiul traieste suspendat intre universul domestic morbid si lumea ostila din jur. Cei doi sunt legati insa printr-o dragoste adanca, sentiment capabil sa-i faca sa treaca peste singuratatea apasatoare si peste mizeria traiului cotidian. Impreuna cu alti doi tovarasi - Corrado Rumitz (zis Branzila) si Danilo Aprea, ratati ca si el, saraci cu duhul si bantuiti de fantasme -, Rino pune la cale o lovitura menita sa le schimbe tuturor viata: devalizarea unui bancomat in miez de noapte. Dar ca si cum esecul vietii lor n-ar fi de ajuns, in noaptea fatidica, luand chipul unei furtuni bezmetice, soarta se inversuneaza impotriva lor si-i taraste intr-un vartej de intamplari apocaliptice. Totul desfasurandu-se pe un fundal sumbru, chiar grotesc pe alocuri, finalul intr-o nota optimista este binevenit: esecul cel mai dureros lasa intotdeauna loc unei raze de speranta. Cristiano, gata de orice sacrificiu pentru a-si salva tatal acuzat de crima, traieste o experienta-limita, la capatul careia se regaseste maturizat, incercand sa afle din a cui porunca se petrec grozaviile in aceasta lume si daca salvarea este posibila. Niccol� Ammaniti (1966) a urmat studii de biologie, dar, cand a trebuit sa-si redacteze teza de licenta, s-a apucat sa scrie un roman, "Branchie", acceptat la un concurs de debut in 1994. A abandonat definitiv biologia dedicandu-se scrisului. Succesul international l-a cunoscut, in 2001, cu "Mie nu mi-e frica" (distins cu premiul Viareggio-Repaci), ecranizat de acelasi Gabriele Salvatores, in 2003.

Luana Duschka