Cristian UNTEANU 

Ca Si Kennedy care le spunea germanilor ca si el se simte berlinez, punand astfel bazele unui proces de reconciliere, Obama a ales calea cea mai ofensiva pentru a cuceri zona de maxima sensibilitate a lumii musulmane: sentimentul identitatii religioase. Senzationala abordare, caci lumii musulmane i s-a adresat un afro-american crestin, dar si mostenitor al unei traditii familiale care a numarat musulmani practicanti, el insusi reamintindu-si cum, in copilarie, in Indonezia, asculta chemarile la rugaciune ale muezinilor... Din aceastA perspectiva, cred eu, chemarea sa pentru "un nou inceput" in relatiile dintre SUA si lumea musulmana trebuie sa fie tratata pe un plan cu mult mai exhaustiv decat cel anuntat in litera discursului. De ce? Pentru ca, in perioada precedentei Administratii americane, deteriorarea severa a relatiilor SUA cu lumea musulmana a condus, prin efectul de domino al implicarilor diferitelor alte state in "razboiul global impotriva terorii" la o cvasiruptura totala intre lumea occidentala si cea musulmana. Apropiindu-ne astfel de scenariul catastrofa al ciocnirii civilizatiilor profetit de Huntington. Promisiunile pe care le face Obama lumii musulmane sunt mari, extrem de importante prin efectele lor viitoare, dar, inainte de toate, esentiala mi se pare extraordinar de abila pledoarie a lui Obama in a arata ca posibila cale de iesire din inclestarea istorica din Orientul Apropiat este nimic alta decat urmarea modelului coexistentei multi-etnice pe care-l ofera societatea americana. Oferind exemple concrete, printre care insasi ascensiunea sa la cea mai inalta functie, Obama revitalizeaza mesajul Kennedy asupra valorilor americane. Cel din urma le opunea comunismului si le oferea ca baza pentru constituirea a ceea ce avea sa devina parteneriatul euro-atlantic, Obama le indreapta ca arma deloc simbolica impotriva filozofiei si actiunii gruparilor extremiste si fundamentaliste. Despartindu-l la modul cel mai evident de lumea careia ii este destinat mesajul sau de pace si reconstructie, caci, a spus Obama, "noi nu suntem in razboi cu Islamul"! Un stereotip politicianist ca oricare altul? Posibil, numai ca Administratia Bush a ridicat o serie de stereotipuri la rang de joc politic major, iar esecul din Irak va bantui inca timp de generatii constiinta multora dintre natiunile care au pierdut acolo multe vieti omenesti... Obama reuSeSte insa si o alta performanta majora: repozitioneaza brusc SUA ca interlocutor, actor si mediator in procesul de pace din Orientul Mijlociu, element vital dupa infructuoasa misiune a lui Tony Blair, devenit acum si invizibil, si indezirabil in zona. Obama a repetat angajamentul traditional de sustinere pentru Israel, spunand insa si cuvintele magice privitoare la dreptul palestinienilor la existenta, lasand in suspensie problema cruciala a Ierusalimului, un oras in care ar trebui sa traiasca toti deopotriva... ceea ce nici nu promite, dar nici nu exclude vreo solutie viitoare. Foarte interesant, caci asta se leaga de un alt punct major al acestui discurs, in fapt ruptura cea mai evidenta si brutala cu politica Administratiei Bush si cea care intra in zona marilor ambitii geo-strategice. Obama a spus ca angajamentele sale sunt in favoarea acelor guverne "care reflecta vointa popoarelor" si ca, mai ales, "nici un sistem de guvernare nu poate fi impus unei natiuni de catre o alta natiune". Si acum nu mai vorbea numai pentru lumea islamica. Era un angajament (din nou, am convingerea ca deloc simbolic) adresat si altor supraputeri care profitasera din plin de dezagregarea influentei americane in lume in perioada Bush pentru a reinvia doctrine si pretentii clare pentru redefinirea zonelor de influenta in care, fiecare, sa-si poata impune liber propriul lor "sistem democratic". In fine, un ultim comentariu, aparent sibilinic, al Primei Doamne a SUA care a spus ca "acesta nu este decat un inceput"... Reactiile, de un fel sau altul, pro sau contra, nu vor intarzia deloc sa apara. De-abia atunci va incepe momentul adevarului pentru Barack Obama.