In anii 1942 - 1943, serviciile secrete britanice pregateau un plan amplu care urmarea dezinformarea inamicilor, in special a Germaniei, prin lansarea unor informatii false pe mai multe canale. Dezinformarea urma sa fie realizata cu ajutorul unor personalitati pu�blice, prin intermediul presei si printr-o serie de mijloace puse la punct de aceste servicii. Conform documentelor MI 5, principalele obiective ale acestui plan erau dezinformarea inamicului, scaderea moralului acestuia, crearea unor tensiuni interne in cadrul Axei si crearea premiselor necesare indeplinirii unor actiuni militare ale Aliatilor. Recrutarea persoanelor care ar putea indeplini asemenea misiuni In vederea realizarii acestui plan, britanicii au incercat sa recruteze persoane care provin din cat mai multe domenii, personalitatile politice, diplomati si militari, fiind vizate in special persoanele care aveau o influenta foarte mare in mediul lor. Serviciile secrete au intocmit liste cu posibili colaboratori, activitatea acestora fiind foarte atent analizata. Activitatea, cercul de prieteni si influenta pe care o aveau au fost principalele criterii in vederea selectarii viitorilor colaboratori. Dupa alcatuirea listelor finale cu persoanele care vor lansa zvonuri sau vor face declaratii, publice sau in Parlament, menite sa sprijine activitatea serviciilor secrete, MI 5 avea ultimul cuvant. Acesta trebuia sa decida care din persoanele ce apareau pe respectiva lista ar putea fi implicate intr-o asemenea de activitate secreta, avand in vedere riscurile unei astfel de munci. Lista cuprindea aproximativ 21 de oficiali din marina britanica, 8 din fortele terestre, 3 oficiali ai RAF (Royal Air Force - Fortele Aeriene Britanice), 13 politicieni (printre altii, pe aceasta lista apareau si numele lui George Lloyd si Anthony Eden), 5 industriasi sau bancheri importanti si aproximativ 26 de jurnalisti britanici si americani(de la publicatii cum ar fi "The Times", "New York Times" si "Daily Telegraph"). Intr-o scrisoare a maiorului T.A. Robertston din 15 februarie 1943, adresata colonelului J.H. Bevan, de la Birourile Cabinetului de Razboi, acesta isi exprima opinia in legatura cu oportunitatea utilizarii in cadrul planului a angajatilor Ministerului de Externe (Foreign Office) precum si a personalului diplomatic. In opinia lui Robertson, utilizarea angajatilor Foreing Office era mult prea riscanta, deoarcece in acest caz prea multe persoane ar fi aflat de plan, MI 5 incercand sa evite acest lucru. Un alt argument al lui Robertson a fost acela ca o astfel de activitate era mult prea riscanta, deoarece un "diplomat neutru" acreditat intr-o alta tara, are misiunea de a strange informatii cu privire la capacitatile militare ale respectivului stat, "organizarea si intentiile acestuia; informatiile sunt obtinute prin diverse modalitati, una dintre acestea fiind intalnirile cu alti diplomati, o parte dintre acestia ocupand functii importante in administratie. Este cunoscut insa faptul ca adesea informatiile obtinute de acestia, transmise propriului Guvern, ajung in cele din urma si la inamici". El si-a dat acordul doar in privinta utilizarii unui grup restrans de diplomati si atasati, afirmand insa ca o decizie in acest sens nu poate fi luata decat in cadrul unei sedinte a Cabinetului de Razboi. Mai mult, secretarul de stat pentru Afaceri Externe de la acea data, Richard Law, care fusese informat in legatura cu aceasta posibilitate, se opunea si el folosirii personalului Ministerului de Externe. In final, s-a decis ca cele mai indicate trei personalitati politice si diplomatice pentru o astfel de misiune erau Lordul Chatfield, Primul Lord al Amiralitatii si Sir John Anderson, secretar de stat. "Intoxicarea" urma sa fie facuta prin intermediul Ducelui de Alba, care era considerat de catre germani o persoana de incredere. MI 5 a realizat si o lista comuna a persoanelor cunoscute de cei doi, dar si de Ducele de Alba, cetateni britanici, dar si straini, prin intermediul carora puteau fi transmise informatii false germanilor. Structura "Comitetelor" Institutia insarcinata cu dezinformarea, formata din agenti MI 5 si SIS (Secret Intelligence Service - Serviciul Secret Britanic), urma sa poarte numele de "Comitetul 40". Principalele functii ale acestuia erau studierea si gasirea celor mai bune "canale catre inamici", transmiterea informatiilor prin aceste canale, gasirea unor modalitati de raspandire a informatiilor false si transmiterea de informatii eronate care agentii speciali ai altor state. Unul din documentele MI 5 contine si o definitie a agentului special, potrivit careia, acesta este "un membru sau o persoana ce are legaturi cu servicii sau organizatii secrete, fiind insarcinat cu transmiterea de informatii catre inamici, cu privire la intentiile noastre". "Comitetul 40" avea mai multe subdiviziuni, "Comitetul 30" fiind insarcinat cu transmiterea informatiilor false in zonele in care avea sedii (Cairo, Beirut, Bagdad, Asmara, Teheran, Istanbul, Nairobi, si Alger, ), iar "Comitetul 20" se ocupa cu dezinformarea agentilor secreti straini aflati pe teritoriul Marii Britanii. Sediul central al "Comitetelor 40 si 20" urma sa fie la Londra. Finantarea trebuia sa fie facuta din fondurile SIS. Una din cele mai importante misiuni ale "Comitetului" era aceea de a induce in eroare Germania si aliatii acesteia cu privire la posibilele interventii ale Aliatilor in Europa. "Povestea" conceputa de britanici, care trebuia sa ajunga la germani, reprezenta practic o trecere in revista a tuturor scenariilor posibile cu privire la interventia Aliatilor in Europa; cel mai important lucru era insa faptul ca toate aceste scenarii erau demontate chiar de britanici, pentru fiecare caz in parte fiind aduse mai multe argumente, fie de natura strategica, fie referitoare la raportul de forte. Metodele utilizate Pe langa folosirea unor personalitati din viata politica, principala metoda pentru dezinformare luata in calcul de serviciile secrete britanice a fost utilizarea postei. Se incerca "intoxicarea" inamicului prin strecurarea in corespondenta care este controlata de serviciile secrete germane a unor scrisori care sa contina o serie de informatii "secrete" referitoare la viitoarele actiuni ale Aliatilor. Britanicii aveau informatii potrivit carora corespondenta care intra sau iesea din Europa era in mare parte verificata de germani. Astfel, acestia au propus expedierea din Elvetia catre Marea Britanie, SUA sau orice alta locatie a unei scrisori semnate de sotia unui soldat britanic, in care aceasta "scapa" mai multe informatii legate de locurile in care se va deplasa sotul ei, informatii pe care le are tot de la el. In acest sens, MI 5 a strans informatii cu privire la volumul de corespondenta care pleaca din Marea Britanie catre anumite state din Europa, cum ar fi Suedia si Elvetia, precum si care sunt rutele cele mai verificate de cenzura germana. Mai mult, datorita unor "erori" ale angajatilor de la posta, scrisori ce contineau informatii secrete ar putea ajunge chiar in Germania, avand in vedere faptul ca acest lucru se intampla frecvent (au existat cazuri in care, din cauza unor erori de sortare, mai multe scrisori expediate din Germania cu destinatia Italia au ajuns in Marea Britanie). Principala problema care intervenea in acest caz era faptul ca aparitia unor informatii secrete in corespondenta ar fi trezit suspiciunea germanilor, pentru ca, la randul lor, acestia stiau faptul ca scrisorile care plecau din Marea Britanie erau verificate, fiind putin probabil ca acestea sa treca de controlul britanic. Solutia a fost introducerea unor false informatii secrete in scrisorile oficiale, mai exact in scrisorile expediate catre ambasade sau consulate. Profitand de faptul ca germanii stiau de cazurile mentionate mai sus, britanicii si-au propus expedierea unor scrisori catre ambasada Suediei (de exemplu), care, datorita unei greseli, ar fi ajuns chiar in Germania. Astfel, germanii nu ar mai fi fost atat de circumspecti si informatiile ce apareau in respectivele scrisori ar fi parut mult mai credibile. Documentele MI 5 analizeaza si varianta utilizarii prizonierilor de razboi in scopul dezinformarii, in special a celor de la RAF. Totusi, aceasta varianta ridica doua probleme majore: practic, era imposibil de prezis cine si daca va deveni prizonier; care ar fi fost persoanele care ar fi trebuit informate in acest caz, avand in vedere faptul ca MI 5 dorea ca planul sa ramana unul secret. Desi instructiunile acestora erau sa nu spuna nimic inamicului, singura varianta luata in calcul a fost utilizarea prizonierilor de razboi ai RAF, aflati in lagarele sau inchisorile din Germania. Prin intermediul "Comitetelor", serviciile secrete britanice considerau ca pot transmite instructiuni prizonierilor RAF din Germania, acestia urmand sa raspandeasca aceste zvonuri in randul celorlalti prizonieri, in speranta ca aceste informatii vor ajunge si la germani. Mai mult, fiind informati in legatura cu acest plan, in cazul unor interogatorii ale germanilor, prizonierii britanici vor sti exact ce sa le spuna acestora. Fara a fi siguri in ce masura aceasta a fost eficienta , serviciile secrete vorbesc si despre o metoda utilizata in Primul Razboi Mondial de catre un ofiter britanic. Aceasta consta in "pierderea" in apropierea liniilor inamice (in acel caz era vorba de Turcia) a unui carnetel care continea, pe langa informatii legate de planurile britanicilor, mai multe scrisoari personale ale respectivului ofiter, precum si o poza cu familia sa. Intentia era sa-i determine pe turci sa creda ca trupele britanice s-au retras foarte repede datorita unui incident, aceasta fiind singura explicatie "logica" pentru ca un ofiter sa piarda carenetelul cu informatii militare, dar si personale. Campania din Marea Britanie In Marea Britanie, MI 5 pregateau un plan de dezinformare care ii viza in principal pe spionii statelor inamice. In paralel, acesta analiza si o serie de "canale" alternative de raspandire a informatiilor false care ar putea pleca din Marea Britanie, prin intermediul scrisorilor si telegramelor expediate catre ambasadele si consulatele din Europa, si prin persoanele care tranziteaza tara (MI 5 vorbeste in principal de pilotii avioanelor postei si cei ai avioanelor de pasageri - in documente apare si numele companiei Pan - American). Pentru acest plan, britanicii doreau, in primul rand, identificarea agentilor straini, fara ca acestia sa fie impiedicati sa-si desfasoare activitatea. Apoi, era important de vazut care erau orasele si cercurile pe care acestia le frecventau, legaturile cu alti agenti, precum si "canalele" utilizate pentru transmiterea informatiilor. Odata identificati, agentii urmau sa fie "intoxicati" cu informatii complet eronate, dar si cu zvonuri care erau partial adevarate, acestea vizand practic o propaganda in favoarea Aliatilor. Se vorbea despre invincibilitatea anglo - americana, suprematia britanicilor pe mare, ajutorul american, tehnologia si echipamentul mult mai avansat al Aliatilor, moralul scazut al armatei germane si despre faptul ca Italia urma sa devina o colonie germana (activitatea Gestapo din Italia; Mediterana urma sa devina un lac al Germaniei; dorinta de a domina era prezentata ca o trasatura definitorie a germanilor). In opinia MI 5, presa era "cea mai delicata si mai periculoasa arma" ce putea fi utilizata in acest plan. Cea mai mare problema era faptul ca cele mai importante publicatii britanice erau sub o stricta supraveghere, astfel ca strecurarea unor informatii false era foarte dificila, iar posibilele "intoxicari" ar fi trezit suspiciunea germanilor. Parctic, publicatiile cele mai importante nu puteau fi utilizate. Singura varianta era folosirea unor publicatii mai mici, din Londra, dar mai ales din celelalte orase din Marea Britanie. Totusi, MI 5 atrage atentia asupra faptului ca aceast plan poate fi pus in aplicare doar in momentul in care exista certitudinea unor rezultate, intreaga campanie trebuind sa fie sustinuta si prin pregatirea armatei pentru o eventuala interventie, care sa confirme o parte din informatiile menite sa dezinformeze inamicul.

Ioan TUDOR