Ajung pe strada Pangratti, strada bucuresteana impregnata cu insemnele unei glorii artistice, prolifica, coplesitoare si rabdatoare. Am deschis de mai multe ori in ultimii ani poarta metalica de la numarul 29 bis, indreptandu-ma spre corpul din aripa dreapta, adica spre atelierul Silviei Radu si cel al lui Vasile Gorduz. Emotia ma face sa-i spun buna ziua ingerului de ghips al Silviei, care "ma intampina" cu o privire limpede si cercetatoare. Ne amuzam amandoua. Prezenta domnului Vasile Gorduz (fie ca il vedeam, fie ca-l stiam mesterind dincolo de peretele atelierului Silviei Radu in propriul atelier, fie ca, din nefericire, era in spital), a fost permanenta pentru mine, ca o sansa de-a zabovi mai mult, reverentios, de fiecare data. Intrand acum, in ziua de Sfantul Gheorghe, din nou in atelierul Silviei Radu, am simtit ca peretele care despartea cele doua ateliere, frateste si benefic pentru opera am indurora, acopera acum o tacere mai grea ca tacerea mortii: tacerea uneltelor de sculptor pe care cu suferinte fizice inimaginabile le-a folosit pina aproape de ultimele clipe ale vietii. (I.M.) Silvia Radu, stiu ca iti este greu sa nu-i mai bati in perete domnului Vasile Gorduz, ca sa-l chemi la masa, sa-l anunti ceva, sau pur si simplu sa auzi bataia de raspuns din partea cealalta... Totul este mort in jurul meu... Imposibilitatea de-a comunica cu Gorduz ma doare cel mai tare. Tot ceea ce am facut in atatea decenii, am facut in functie de el: ce spuneam, ce ma intrista, ce ma bucura, ce ma entuziasma, ce ma indigna... Totul era un raspuns la acest dialog continuu intre mine si el. Era un raspuns al lui sau al meu, la ceea ce gandea fiecare. Eu am fost foarte neincrezatoare in calitatile mele de artist. El mi-a dat puterea sa-mi inving defectul de a nu crede ca pot sa fac un anumit lucru. Nu uit cum m-a sustinut la prima mea lucrare importanta: "Mesterul Manole". Daca el nu ma incuraja, eu n-o faceam si lucrurile s-au repetat cu fiecare noua lucrare. Sigur ca, la un moment dat, crescand, evoluand, gandirea mea s-a personalizat, dar a fost foarte important sa capat prin el, prin sfaturile si incurajarile lui, incredere in mine. Ce poti spune despre tipul de artist incarnat de domnul Gorduz? Corduz a explodat dintr-odata. A fost tipul de artist perfect inchegat de la inceput. Ceea ce l-a ajutat a fost mintea lui stralucitoare si durerea continua de a nu mai putea avea ceva ce avusese. Dar Dumnezeu, atunci cand ni se ia ceva, ne da altceva. Lui i s-a luat totul: locul nasterii, copilaria, fratii, prietenii, rudele, nimic nu a ramas cu el. S-a trezit un biet baietel de 12 ani aruncat la un liceu, in tara lui, ce-i drept, dar pe care n-o cunostea si copilul asta a fost de la inceput primul. Dumnezeu i-a dat la schimb o minte stralucita si un talent exceptional. Stiu ca a dus cu sine, ca pe o continua suferinta, indepartatul Trifesti. Vasile Gorduz, dupa cum am spus recent si la dezvelirea portretului lui Mircea Eliade, de la Biserica Mantuleasa, vine dintr-o lume curata, o lume care nu mai exista nici acolo unde s-a nascut, in satul Trifesti din Basarabia. Lui i-a ramas in suflet toata aura unica a unei lumi perfecte, unde totul se petrecea cu rost, cu bucurii si tristeti, manat de legile primite din altarul bisericii unde slujea un preot atotstiutor, al invataturii lasate de Dumnezeu oamenilor. A crescut pana la 12 ani alergand intre curtea bisericii si cea a casei sale. A plecat din raiul niciodata indeajuns regretat, manat de mirajul invataturii. Tata Mitea Nichita l-a urcat in caruta cu doi cai "mancatori de jar" si au ajuns trecand prin focul bombardamentelor in Bucurestiul anului 1944. Sa lasi "raiul" pentru un razboi continuu, asta a fost viata pentru Vasile Gorduz. A pastrat "raiul" asta care-i apartinea, in pumnii lui mici de copil, ramas singur intr-un loc strain, si-i dadea drumul din cand in cand ca sa-si hraneasca himerele grabite, sau cele cu pui, ori pasarile lui obisnuite obosite de zbor, odih�nindu-se cu ciocul in tarana... Domnul Gorduz este si purtatorul unui nume de botez care, sunt sigura, a avut o insemnatate magica. Este un avantaj acest mare nume: Vasile. Nimeni nu i-l poate lua. Gorduz a trecut prin viata pur si nimic nu i-a alterat aceasta puritate, si nici prospetimea gandului, nici frumusetea faptei, nici dragostea unica fata de tara asta. Portretul lui Mircea Eliade este ultima amintire din raiul pe care el ni l-a revarsat din pumnii lui mici de copil, venit din Trifesti-Basarabia. De curand s-au implinit 91 de ani de la unirea Basarabiei cu tara! L-au obsedat pamantul romanesc, istoria, cultura lui, si asta se vede mai ales in opera. ,,Purtatorul de miel" se roaga cu Rugaciunea lui, obsedat de transhumanta... L-a obsedat Victoria, care a insemnat nefiinta noastra, s-a "aruncat" in bratele lui Traian, Eminescu, si-a dezlegat sandalele ca Moise pentru a pasi pe pamantul Maicii Domnului. Din pacate, in curand atelierul domnului Gorduz, in care uneltele si lucrarile par a-l asteapta, unite intr-o rotire fabuloasa sau risipite in singuratati patetice, va trebui sa fie golit. Eu nu accept ca atelierul lui Corduz sa nu mai existe. Parintele Sofian spunea mereu: "Domnul Gorduz trebuie sa stea tot timpul cu unealta de cioplit in mana". Si ce vei face? Voi transforma atelierul meu, in atelierul lui Gorduz pana cand (si sper ca acest lucru se va intampla foarte curand), oameni cu minte si cuminti, in fine, vor vedea ca acest nume conteaza in cultura romana. Ceea ce mi se pare obligatoriu este ca trebuie sa existe o Colectie Gorduz, un spatiu care sa-i fie dedicat numai lui. Ma gandesc ca cel mai nimerit spatiu ar fi la Constanta, aproape de locul unde si-a croit toate lucrarile in piatra, respirand prin trupul marii. Voi ati fost de altfel niste vajnici "cetateni ai marii". O, sigur. In fiecare an cand plecam de la Vama Veche, de care eram indragostiti, Gorduz aduna pietrele pe care le scotea din mare si le vara adanc sub mal, ca sa nu-i fie clintite si duse de valurile furioase peste iarna. Le regasea anul urmator "infrigurate" si "bucuroase" ca sunt scoase la lumina de sculptor. Pornea vara, in fiecare dimineata, cu sculele tinute pe umar, pe malul marii, unde cioplea, pana cind a descoperit ca-si poate face, precum copiii, ascunzatori secrete pentru ele. In vremurile mai indepartate de cele de-acum, cand oamenii erau mai retinuti in gesturi, isi ridica chiar colibe crusoene care-l aparau de arsita, de ploaie si de privirile indiscrete. Dar a venit si vremea cand aceste colibe n-au mai rezistau si ii erau daramate. Atunci a inceput sa-si ascunda lucrarile si uneltele adanc in nisip, acoperindu-le cu bolovani. Si asa, ascunse bine, tot erau unii care le gaseau si i le furau. De fiecare data cand se intampla "catastrofa" puneam plaja in alerta: "A disparut lucrarea lui Gorduz!", iar iubitorii de arta cautau. Una a fost gasita, spre exemplu, de compozitorul Brancusi care a venit alergand fericit dinspre 2 Mai, strigand: ,,Am gasit lucrarea lui Gorduz la pescaria din 2 Mai!" Era asezata la vedere pe un imens pietroi. Pescarul care o furase noaptea, carand-o cu barca, a ripostat: "E a mea, nu vedeti ca e portretul meu?". Am capatat-o inapoi, dandu-i bani. Alta lucrare a fost gasita de un critic de arta din Cluj, ingropata in nisip. Ochiul lui avizat a descoperit, dupa un mic detaliu care iesea la suprafata, ca piatra nu era una obisnuita, ci opera unui sculptor. In sfarsit, o a treia, din lemn, (un cal), se afla in curtea unui vecin si copilul se juca urcat pe "spinarea" lui.. Cu lucrarile tale din atelier ce se va intampla? Lucrarile mele vor fi puse intr-o situatie mai dificila pe moment. Dar nu ma deranjeaza asta. Este o lipsa de reactii generala in arta romaneasca din ultimii ani. Mi se pare nefiresc, dupa 20 de ani de la Revolutie (pentru mine a fost o revolutie pe care am trait-o din plin si am sperat din tot sufletul ca va aduce schimbari tuturor), sa nu se stearga nimic din mentalitatea jalnica in care balteste lumea artelor. Stii, Gorduz nu a vrut sa deschida nicio personala in comunism. Uite, spre exemplu, nu a vrut sa expuna la Moscova care era pentru el capitala "monstrului" care ingurgitase atatea tari in malaxorul sinistru al comunismului. Inseamna ca prima expozitie personala a fost cea de la "Catacomba". Da, la "Catacomba", la initiativa lui Sorin Dumitrescu, acest mare stiutor in ale artei si culturii. Mi se pare foarte oportun sa amintesc ca autoritatile au inchis miseleste acea galerie care prin originalitatea si forta fiecarei expuneri a creat o emulatie de bucurie continua, intr-o capitala devenita trista. Acel moment nu a mai fost egalat. Sorin Dumitrescu avea un ce in a descoperi valori artistice. Felul lui pasional de a privi lucrurile a creat nimburi necesare atunci cand trebuie sa privesti opera unui artist. Asa este, a fost un moment artistic intens. Eu n-as spune ca a fost inchis doar "miseleste", ci si mediocru, iresponsabil, golaneste, discretionar, razbunator. Ministerul Culturii si Muzeul de Arta s-au comportat mizerabil, rusinos si nepermis inchizand acea sursa continua de bucurie pentru Bucuresti. Iar noi, cei care trebuia sa tipam, asa cum tipaseram in Piata Universitatii, o luna de zile, cerand-o inapoi, am tacut in modul cel mai las cu putinta.. A doua expozitie a lui Gorduz in Bucuresti a fost, dupa cum stii, deschisa tot de Sorin Dumitrescu. El a luat "in brate" atelierul lui Gorduz si ni l-a oferit in spatiul primitor al Ordinului Arhitectilor. Fabulosul portret al lui Petre Tutea s-a nascut tot la initiativa lui Sorin Dumitrescu si a Fundatiei Anastasia care i-a comandat portretul, iar primarul Neculai Ontanu, prezenta benefica in spatiul bucurestean, a oferit, in fine, o lucrare de Vasile Gorduz. Portretul lui Eliade este, la fel, adus "la scena deschisa", de acelasi primar Ontanu, unul dintre mult prea putinii sustina�tori ai artei in Bucuresti. Si constanta pretuire a remarcabilului critic de arta Dan Haulica a dat in timp inaltime operei domnului Vasile Gorduz. Gorduz s-a bucurat intotdeauna de dragostea si intelegerea totala a domnului Dan Haulica, acest personaj care ne-a fost dat sa ne hraneasca in permanenta cu puterea culturii lui, cu dragostea nesfarsita de arta si delicatetea unui comportament infinit de atasant fata de artistii pe care-i iubeste si-i apreciaza mai mult ca orice. Ramane o personalitate cu o aureola cu totul si cu totul deosebita. De asemenea, daca Andrei Plesu nu ar fi existat, Gorduz nu l-ar fi facut pe Eminescu de la Montreal. Cat de marsava a fost insa campania dusa de Romania Libera impotriva monumentului si cat de racoroase ca o picatura de apa pentru o gura insetata, au fost interventiile pentru repunerea adevarului, ale lui Plesu, Baconski, Sorin Dumitrescu, s.a.m.d. Premiul "Prometeus" pe care eu si Gorduz l-am luat acum cativa ani se datoreaza tot lui. Trist este ca nimeni nu s-a gandit ca nu exista un monument semnat Vasile Gorduz in Romania! Gorduz a facut statui care trebuia sa stea in Bucuresti si in alte locuri din tara asta. De ce nu si-au gasit locul? Stim cu totii de ce. Este o discutie pe care ar trebui sa o avem la un moment dat. Silvia Radu, desi dupa pierderea domnului Vasile Gorduz totul ti se pare "mort" in jurul tau, cum ai spus, ai si temeiuri de mare bucurie. Am convingerea ca intrarea mea si a lui Gorduz in Manastirea Antim sub lumina blanda a parintelui Sofian ne-a adus harul pe care acest Mare Sfant il imparte. Sunt foarte bucuroasa ca Dumnezeu mi-a dat putinta sa vad valoarea a ceea ce Vasile Gorduz a facut. Ii multumesc lui Dumnezeu! Atata tot! Silvia Radu imi pune in fata o farfurie cu cozonac, pasca si oua rosii, ramase de la Sfintele Pasti. Ma infrupt cu mare placere, in timp ce privesc minunatele "Praznicare" insirate si rezemate de masiva soba de teracota. Un mic inger albastru isi etaleaza pe un raft, printre carti si fotografii, frumusetea lui inocenta. Peretii atelierului au ca un brau luminos, peisaje si flori din locuri dragi, realizate de Silvia Radu, cu patos cromatic. Plec din atelierul Silviei Radu si din cel (inca) al domnului Vasile Gorduz, gandindu-ma ce bine ar fi fost ca Dumnezeu sa-i inzestreze pe cei care nu se intereseaza de arta, macar cu un minimum bun-simt. E seara si strada Pangratti mi se pare trista. Poate s-a revarsat peste ea chiar tristetea din ateliere. Deocamdata, operele stau zavorate intr-o asteptare glorioasa. Dar, cine stie...

Iolanda Malamen, 30 aprilie 2009