Dupa cinci zile de acalmie, la Cannes s-a dat drum liber greilor. Geme asfaltul de ponderea numelor mari. La start asteapta, in ordinea listei, Pedro Almodovar, Marco Bellochio, Alain Resnais si Quentin Tarantino. Dar primul aruncat aseara in groapa leilor, a fost danezul Lars von Trier. Azi-dimineata, pe urmele sale a fost impins britanicul Ken Loach. Amandoi fac parte din intima "familie" a Cannes-ului dupa cum ambii au gustat din deliciile Palme d'Or-ului; Trier in 2000, prin musicalul "Dancer in the Dark", iar Loach, in 2006, prin "Le vent se leve". In rest, totul ii desparte! Trier, cineast al parabolelor si crizelor, a venit cu "Antichrist", simtind nevoia sa-l explice ca o descarcare a unei proprii depresiuni psihice. El descrie in termeni criptici, nevroza unei femei care si-a pierdut copilul, asistata terapeutic de sotul ei. Scenele sunt insirate fara ratiune, in afara oricarei logici sau a unei reflectii dramaturgice, aleatoriul si sadismul fiind metoda de baza a autorului, un Trier revazut si inca nevazut care, sub pretextul horrorului, exploreaza sarguincios avangarde de cine�mateca. E, fireste, un experiment, creatie de laborator intim pe care cineastul risca atunci cand o da in spectacol. O buna bucata de vreme, filmul a fost urmarit constiincios, dar morbid, fals, plicticos a sfarsit prin a agasa. "Nu-ti e teama de publicul de la Cannes?", a fost intrebat de un amic. "Nu!" - a raspuns si citez din dosarul de presa: "Ce am eu in film si n-au facut si altii? Regulatul?". Intr-adevar, nimic din ceea ce se face in film nu-i apartine ca descoperire, totul s-a mai facut, pana si retezarea clitorisului eroinei, doar ca Trier le con�centreaza sadic in ultima jumatate de ora a prealungului sau film si le estetizeaza. Cartonul care dedica acest film murdar amintirii lui Andrei Tarkovski, a starnit rasetele furioase ale salii, continuate firesc de un cor unanim de huiduieli, cum nu am mai auzit pe aici in 15 de ani, de cand vin.

		Eric Cantona

Ken Loach a adus cu totul altceva in bagajele sale, o aparent inocenta comedie de moravuri. Dupa decenii de la divort, doi soti, deveniti bunici, incearca sa construiasca o noua punte intre ei. Dar la banchetul impacarii sunt legati fedeles de politie. Un fiu ratacit si aflat sub presiunea unei bande de infractori a provocat interventia. Pentru a iesi dintr-o situatie aparent insolubila, in disperarea lui, postasul invoca fantoma unui mare fotbalist (legendarul Eric Cantona isi joaca aici, plin de umor firesc, propriul rol). Si solutia ramane una singura, solidaritatea colegilor care-l sustin. Ultima jumatate de ora a proiectiei descrie violenta interventie a colegilor care ameninta "Nasul" distrugerea propriei vile. Ea conclude filmul printr-un moment in care tensiunea si comedia se imbina cu o maiestrie rar intalnita. Loach este un obsedat al temei solidaritatii umane, in aceeasi masura in care Trier exploreaza cele mai intunecate zone ale subconstientului uman. Si poate ca ovationandu-l minute intregi pe Loach, spectatorii penalizau animalizarea cinema�tografului care naclaise ecranul in seara precedenta. Porumboiu inca mai cucereste In rest, una dupa alta, marile reviste profesionale ale lumii cinematografice omagiaza filmul compatriotului nostru Cornel Porumboiu. Citez din prestigioasa revista americana "Variety": "Noul cinema romanesc ia si mai mult avant cu recentul thriller cerebral al lui Corneliu Porumboiu, vadind o inteligenta cu precizie de laser si o profunda intelegere a notiunii de limbaj, aplicata la sintagma autoritatii statale. Corneliu Porumboiu este unul dintre putinii cineasti care intelege atat de complet forta mediului vizual si a limbajului". Pe cel mai tanar cineast al "noului val romanesc" l-am intalnit acum o ora, pe Croazeta. "Cum iti petreci vremea la Cannes?" - l-am intrebat. "Cu seri lungi si dimineti scurte" - mi-a raspuns, ambiguu. Adrian Porumboiu, tatal sau, e si el aici de sambata, si s-a grabit sa apuce ultima proiectie a filmului lansat aici cu atata succes.

Corespondenta de la trimisul nostru la Cannes, Tudor Caranfil