Nu vA fie fricA! Ce propozitie buna, ce propozitie potrivita pentru niste oameni care traisera toata viata lor in frica, se instalasera in frica, se nasteau, cresteau, iubeau, scriau si mureau in frica... Sunt, desigur, cuvintele Evangheliei lui Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea le-a reamintit intr-un moment potrivit si le-a dat un sens ce ne tulbura si azi, cand el nu mai este. Sa recunoastem ca frica nu ne-a parasit de tot, ca avem, azi, noi motive sa ne fie frica, ca frica de moarte, de pilda, ne nelinisteste profund, ca frica pentru ziua de maine ne da insomnii, in fine, omul post-modern traieste, in fapt, intr-un precar echilibru al insecuritatii si al probabilitatii... Avem, totusi, in gand indemnul acestui om care vazuse - si el - de aproape suferinta... Acest lucru l-am remarcat atunci cand am avut posibilitatea de a-l privi de aproape. Si acest fapt minunat s-a intamplat de doua ori. M-a surprins fata lui de om din rasarit. Om trecut prin frica si suferinta. O liniste ganditoare in privirile lui, o intelegere care venea de departe, din profunzimile fiintei, in fine, acest papa slav inspira o melancolie senina, odihnitoare si bucuroasa a spiritului si o temeinicie a fiintei sale pe care n-am mai observat-o la altii. M-am Intrebat si ma intreb azi: care este secretul personalitatii sale? Credinta? In mod sigur, dar sunt atatia oameni credinciosi care nu ne dau sentimentul puterii interioare si sentimentul de liniste omeneasca, de statornicie a lucrurilor din afara, nu ne inspira sentimentul ca prin bine invingem raul si prin adevar doboram minciuna din lume... Karol Wojtyla, nascut la 18 mai 1920 la Wadowice, intr-o familie poloneza modesta, amator - cand era adolescent - de jocul de fotbal si de teatru, actor, regizor si autor dramatic, muncitor intr-o uzina, poet si preot de tara, tacut si prietenos, deloc trufas, ramas singur pe lume dupa ce familia lui disparuse, Karol Wojtyla, zic, dadea acest sentiment ca, totusi, omul nu este singur in univers si ca Dumnezeu nu s-a retras din lume, asa cum anuntase un mare filosof cu un secol inainte. Care este, inca o data, secretul acestei uriase personalitati tacute si puternice? Ma mai gandesc pana voi afla un raspuns satisfacator. Voiam, In al doilea rAnd, sa spun ceva despre faptul, mai putin cunoscut, ca Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat sa fie membru de onoare al Academiei Romane. O istorie frumoasa. O istorie extraordinara. Nu am timp s-o reconstitui acum. Pot doar sa spun ca pentru noi, cei care conduceam atunci Academia Romana, acceptul lui a reprezentat un mare succes. Cel mai important, poate, din istoria Academiei Romane. Imi vine sa cred ca a fost un dar de sus facut natiei noastre si institutiei noastre. Este, poate, si un semn al vointei noastre de a ridica prestigiul acestui inalt for de cultura care, inca de la fondare, acum 143 de ani, s-a straduit sa adune in jurul lui marile spirite ale timpului. Oricum, Academia Romana se mandreste cu a fi avut, in acelasi timp, printre membrii ei, pe Papa Ioan Paul al II-lea (seful Bisericii Catolice) si pe Bartolomeu, patriarhul de la Constantinopol, patriarhul Ortodoxiei... Acesta din urma a tinut la inceputul anilor 2000 in Aula Academiei Romane un discurs de receptie exceptional. A vorbit nu atat ca un teolog si pastor de suflete, ci mai degraba ca un filosof crestin. Ioan Paul al II-lea a trecut peste legile Vaticanului (care nu permit onoruri lumesti) si a primit invitatia de a fi printre noi, in Academia Romana. "Ce-i facut, mi-a zis el, ramane facut", dupa ce eu, in fruntea unei delegatii de istorici si filologi, imi exprimasem cu precautie dorinta Academiei Romane de a-l primi printre membrii ei de onoare. Mi-am ridicat, atunci, ochii si m-am uitat la sirul de cardinali care urmareau cu mare atentie acest dialog (printre ei i-am zarit pe Monseniorul Ioan Robu si pe Inalt Preasfintitul Episcop Bercea care, amandoi, ma priveau incurajator si, mi s-a parut, emotionati ca si mine), m-am uitat, repet, apoi am zis in gand ceea ce as zice si azi: "Asa sa fie, ce-i facut sa ramana facut. Si asa sa ramana... Multumesc, Sfinte Parinte, ati facut un mare dar natiunii romane. Cu Dumneavoastra alaturi in spirit ne este mai putin frica in lume..." P. S. In timpul acesta, in "Gradina Maicii Domnului" - in spatiul dedicat literelor - spiritele s-au incins, orgoliile explodeaza, acuzatiile si injuriile curg rauri-rauri. Nervi de primavara, carevasazica. O doamna profesoara de la Cluj este iritata (in "Dilema veche") de faptul ca Academia Romana se straduieste de cativa ani sa publice, in facsimil, manuscrisele lui Eminescu (deteriorate si, din aceasta cauza, inaccesibile) pentru a le pune la dispozitia celor interesati sa le consulte. Bani pierduti, gauri negre in bugetul statului, operatie inutila - zice doamna profesoara intr-un stil infoiat, "elitist" si indignat. si, ca sa-i compromita total pe cei care au initiat acest proiect (in speta pe cel care semneaza aceste randuri), compara intreprinderea lor cu aceea a fotografilor amatori si a autorilor de CD-uri la nunti, botezuri si parastase. Tare, doamna profesoara! O comparatie care, sunt sigur, va ramane in istoria literelor daco-romane. Voi incerca sa-i raspund, cum se cuvine, in alta parte. Pana atunci semnalez aici protestele si ifosele sale din "Dilema veche". De la Craiova ne vin alte vesti care ar putea fi proaste, daca n-ar fi total ridicole. Sorina Sorescu, nepoata poetului, scrie o prefata la "Trei dinti din fata", recent reeditat, in care ne comunica intr-un stil pasaresc de ce autorul a schimbat numele unui personaj din Sorin in Mitache sau invers. Pentru ca, zice prefatatoarea in limbajul Coanei Chirita, pentru ca acest lucru inseamna "retragerea din text a propriului hipocoristic, un fel de dezalintare a semnaturii auctoriale". Dar faptul ca Sorin / Mitache pierde un dinte din fata? Si acest fapt are o semnificatie adanca: este un semn tragic "dar cu o semioza blocata in neinterpretabilitatea cazului psihiatric". Semn rau, pe bietul Marin Sorescu l-au ajuns, se pare, blestemele semioticii valahe...

Eugen SIMION