Pentru cei care prin radicalitate inteleg ceva politic, precizez ca a fi radical inseamna a fi capabil sa mergi pana la radacina unor lucruri. In acest caz, lucrurile pe care profesorul Negrici a vrut sa le vada la radacina lor au fost numite de el "iluziile" literaturii noastre. Altcineva le-a numit, candva, "complexe". Ar fi de inteles sa le numim asa daca si spiritul literar national ar fi psihanalizabil in sens freudian. Nu e, caci nu e unul individual. Nici "iluzii" nu e cuvantul cel mai potrivit. In fapt, Eugen Negrici vorbeste despre doua "boli" de autoevaluare a spiritului nostru literar: una care vede valorile literare romanesti in retardarea, mimetismul si minoratul lor si alta care exagereaza importanta valorilor noastre fie in sens nationalist, fie in sens sincronist. Calea de mijloc a realismului critic lipsindu-ne, din pricini istorice si educationale, cadem, mereu, in extremismele autoevaluarii. Dar oare de ce ne va fi lipsind noua aceasta cale mijlocie a realismului? Negrici nu cauta si radacinile socio-istorice ale felului in care s-a constituit, la noi, spiritul critic. Ar fi gasit, poate, ca institutia spiritului critic romanesc a fost importata, la noi, din Europa mo�dernitatii inainte sa fi avut moderni�zarile esentiale, ba chiar inainte de a fi avut institutia literaturii. Ea n-a preexistat, la noi, constiintei critice. Dimpotriva: spiritul critic romanesc a fost, mereu, mai... contemporan cu vremurile decat spiritul literar. A stat cum sta, in matematici, ipoteza inaintea concluziilor. Nu a venit, in firescul lui, ca o sinteza de concluzii dupa cine stie ce emulatie naturala a creativitatii noastre literare. Nu s-a intamplat asa decat o data, atunci cand spiritul nostru critic a trebuit sa explice noutatea poeziei optzeciste, cu adevarat originala, flagrant-fragranta. Si tocmai atunci spiritul critic al literatilor nostri a picat examenul de maturizare. A luat in brate conceptul de postmodernism si l-a folosit ca pe o cheie franceza pana nu s-a mai inteles nimic din el, de pilda de ce ar trebui sa folosim cheia asta pentru a intelege cum au esuat, la noi, modernizarile, fie ele in societate, fie ele in mentalitati. Spiritul critic romanesc a trecut, apoi, la noile sincronizari ale europenizarii de ultima ora, lasand de izbeliste intrebarile despre esecurile noastre istorice. De ce au eSuat toate reformele noastre agrare? De ce doua treimi din totalul convorbirilor telefonice din tara sunt de natura "tribala" (intre rude, neamuri, familii)? De ce nu avem un climat receptiv la marile polemici de idei din lume? De ce ramanem localisti, desi nu mai parem a fi nationalisti? De ce nu ne interesam de viata culturala din tarile vecine spatiului nostru geopolitic? Un rAspuns la toate aceste "de ce"-uri fara raspuns vine din spatiul de criza al scolii romanesti. Au fost rupte toate puntile intre facultatile de filologie si cele de filozofie, de istorie si de sociologie. Specializarile la noi se fac cu niste ochelari de cal care ne mai permit sa vedem ceva din drum, dar nu ne mai ajuta sa aflam nimic despre "istoria" directiei in care ne miscam. Spiritul critic literar este, azi, orfan. Nu mai stie care sunt "rudele" lui din istoria culturala.