Cine a pornit "recesiunea mentala"? Recesiunea mentala cred ca a pornit-o istoria. Eu propun prin acest motto sa ne asumam ca ne deranjeaza ceea ce se intampla, faptul ca nu suntem de acord sa ni se diminueze confortul atat fizic, cat si spiritual. Scopul este sa intrige, sa incite si sa enerveze. Prinde genul de muzica pe care nu o "vedem" la radio? Da. Anul trecut, in concert, au venit sa ne vada 27.000 de platitori. Prin aceasta campanie noi incercam sa descoperim si cealalta Romanie, demna si mandra, din care si cititorii ziarului dumneavoastra fac parte. Campania isi propune sa promoveze tinere talente? Este foarte pompos si prea bumbesc-livezenistic spus. Nu. Eu nu sunt adeptul "Daciadei", al "Cantarii Romaniei" si al "Cenaclului Flacara". Aceste trei elemente din istoria Romaniei isi au inca foarte bine intiparita amprenta in showbizul romanesc de astazi. Eu nu cred in promovarea tinerelor talente. Acesta esta un slogan usor marxist, proletcultist. Cu toate ca-l citesc pe Marx, nu sunt de acord intocmai cu el. Dar, asa cum eu am primit stafeta, este obligatia fiecaruia dintre noi care ajunge la un nivel de performanta sa o predea, pentru a asigura continuitatea cauzei pentru care a jurat si al carei drapel il duce in toata viata lui. Trebuie sa existe consecventa mesajului. Eu am avut niste emisiuni la radio in 1995 si, atunci cand am plecat, am cautat pe cineva care sa le preia. N-am gasit pe nimeni. In anii '90 aveam 17 formatii care s-au declarat a fi de blues in Romania, pentru ca aveau emisiuni la radio si imi trimiteau intotdeauna tot ce faceau. Piata se crease. Aveau cumparatori, pentru ca exista corespondent la radio. Nu mai este emisiunea, a plecat A.G., s-a oprit bluesul in Romania. Exista multi muzicieni care imbratiseaza astfel de genuri: jazz, soul, blues, rock'n'roll etc. Dar daca ei se duc la postul local de radio, cu un demo, pentru ca au nevoie de expunere, raspunsul universal pe care il primesc este: "NU. Nu e pe targetul nostru". Un post de radio nu are voie sa descurajeze niciun fel de intentie din comunitatea pe care o reprezinta. De ce sunt "interzisi" muzicienii de la radio? Sunt interzisi pentru ca oamenii de radio sunt inculti si fara pedigree istoric. Si tocmai din acest motiv, cu modestele noastre mijloace am deschis aceasta platforma. In turneele pe care le fac in Romania, eu nu stau doar la hotel si ma duc dupa aceea la concert, ci imi fac lectiile de acasa cu mult inainte. Identific breasla. Cer demo-uri sa vad cum suna si ii invit apoi pe scena. Eu ii endorsez. Daca sunteti cu mine pe scena asta inseamna ca A.G. garanteaza pentru voi si atrage atentia publicului din orasul vostru. In primul rand orasul vostru trebuie sa va incurajeze. Eu vreau sa-i cresc pe cei care vin. Am posibilitatea sa creez o platforma de incurajare. Eventual daca reusim sa obtinem de la Ministerul Culturii acele fonduri pentru care am depus o cerere, puteam sa scoatem si un DVD sau un CD, o mica unealta de promovare. Si din acel moment ei trebuie sa-si gaseasca resursele. Nimic nu vine de sus. Nimic nu e gratis. Trebuie sa trudesti ca sa ai. Daca crezi in ceea ce faci, nu poti sa stai doar fumand tigari prin baruri doar discutand despre showbiz si repetand de doua ori pe saptamana intr-o sala a unei case de cultura. Nu poti sa-ti rezolvi iluziile la nivel de bere si tigari, nefiind in stare de a iesi in public. Trebuie sa crezi in ceea ce faci. Aceasta este o taina. Iar taina nu este data tuturor. Mostenirea bumbesc-livezeneasca de la cenacluri tine pustimea pe loc. Noi incercam sa propunem o alternativa si de asta folosim tot felul de termeni: "Interzis Fm", "recesiune mentala"... Mottoul loveste in media? Cum sa lovesti in cineva care este deja lovit? Aceasta este o realitate. Chiar suntem interzisi pe posturile comerciale FM. Acest lucru s-a dovedit cu discul meu "Nashville Calling" care a fost nominalizat pentru premiile Grammy 2007, si acest lucru tot n-a fost de ajuns pentru a fi difuzat. "Nu este pe target" mi s-a raspuns, "Nu asta este ceea ce vrea publicul." Daca la radio NU ("va putem asculta"), atunci unde? Anul acesta Teatrul Evreiesc de Stat va fi "the resident DJ". Am gasit intelegere aici, concertele urmand sa aiba loc in zilele de luni, o data pe luna. Un program al turneului pentru alte orase din tara nu a fost deocamdata stabilit. Campania poate sa nasca un album? Daca primim o finantare nerambursabila de la Ministerul Culturii, cu mare drag. Eu am aplicat pentru niste fonduri si, daca obtinem resursele ca sa putem plati echipele de filmare, da. Din bilete putem acoperi costul concertului in sine. Dar o echipa profesionista de filmare costa cateva sute, poate cateva mii de euro in plus. Acesta este motivul pentru care ne trebuie fondurile. Aici fiecare concert va fi filmat, format DVD si la sfarsitul acestui an fiecare invitat participant va primi de la fundatia Blue Silvanya 50 sau 100 de bucati ca o unealta de promovare. Mesajul campaniei se apropie de mesajul fundatiei pe care ati intemeiat-o? Desigur. Mesajul este promovare, prezervare si daca eu am reusit pe propriile mele forte, oricine poate. Este prima data cand aplic pentru niste finante de la stat. Dar, sincer, pe mine statul nu ma reprezinta. Am o dilema de ordin etic cu statul deoarece nu-mi furnizeaza acel pachet de demnitate de care am nevoie. Atunci cand scot pasaportul, cand plec undeva, sa fiu mandru ca sunt, de unde sunt. Care era situatia jazzului inainte de '89? Era mult mai bine ca business. Din cauza celor doua ore care erau la televizor, orice spectacol anuntai, orice afis puneai, salile erau pline pana la refuz. Pe atunci eram in formatia Metropol, o trupa rock destul de cunoscuta. Desi cantam in limba maghiara, umpleam salile si la Vaslui, pentru ca se intampla ceva in oras. Salile erau arhipline, nu conta ca erau case de cultura ale sindicatelor sau sali de sport. Biletele costau intre 12 si 15 lei. Era un business foarte bun. Mergeam sub egida Filarmonicii din Oradea, ea fiind organizatoarea concertelor. Aveam doua turnee pe an. In prima luna deja faceam salariile pe un an ale celor de la Filarmonica si restul era profit. We love money! Atunci era o camaraderie care astazi nu mai exista. Astazi imi creez propriul meu regat in propria mea tara, ca o forma de a exista si de a ma exprima. Nu ma deranjeaza mizeriile care se intampla acum. Daca m-ar deranja, as fi inversunat, probabil as fi foarte trist si obosit si probabil as sta beat intr-o spelunca. Cum ati descrie contactul cu industria americana de blues? Nu sunt convins ca poate fi numita industrie. Si acolo functioneaza foarte bine emisiunile de nisa. In America piata celor care canta blues sunt acele fundatii si asociatii care sunt cate trei, patru in fiecare stat american. Ei sunt cei care cumpara discurile, ei sunt cei care tin cate doua, trei cluburi si cumpara talentele cu regularitate. Acesta este circuitul pentru un muzician de blues. Trebuie sa ai contactele acelor fundatii si atunci o duci bine. Nu este o industrie propriu-zisa, cum este industria pop. In blues si in jazz, asociatiile au bugete foarte mici, fiind foarte putine cele care trec de 50.000 de dolari onorariul. Dar majoritatea colegilor de acolo se descurca la fel ca noi, bluesmenii de aici. Dau telefoane, se duc cu microbuzul lor. Dar se poate trai din asta. In America onorariile sunt de 100.000 de dolari pe an. De ce numiti perioada petrecuta in America "exil cultural"? Pentru ca asa si a fost. Eu am fost asemeni lui Ulise. Va lipseste America? Nu neaparat America, ci Las Vegas si prieteniile de acolo. Si acolo sunt probleme. Erau momente cand mancam din tomberon. N-aveam bani, n-aveam job. Aveam doar 80 de dolari in buzunar si ma gandeam: platesc chiria pe o saptamana sau mananc? Si atunci am considerat ca mult mai important este acoperisul, fara de care nu poti trai. Treceam pe langa fast -fooduri, apoi ajungeam la un cos de gunoi si ramaneam foarte surprins cati burgeri neatinsi gaseam acolo. Sunt momente in viata cand esti in josul vaii. Si stii bine ca mai jos de atat nu se poate si automat te ridici. Simplu de zis acum, dar eu stiam ca o sa reusesc, eu m-am dus acolo ca un invingator. Fara niciun fel de complex de inferioritate. In 2000, in mai, cand am aterizat in Chicago, stim ca am venit sa devin bogat si faimos. In Las Vegas se canta in cazinouri, un fel de cantat la restaurant. Trebuia - si acum este la fel - sa faci parte din una dintre "clici", (gasti) care controleaza businessul iar eu nu facem parte din niciuna. Pana nu am primit acceptul sistemului, nu am putut canta. In momentul in care intri in mafie, esti promovat, semnezi contracte pe sume mari, dar si dai procentaj consistent. Insa, este foarte greu sa intri. Cand am plecat din Romania, nu stiam nimic despre toate aceste lucruri. Cum au inceput sa se miste lucrurile in Vegas? Primul job pe care l-am primit in Vegas era intr-un cazinou murdar, un cazinou pentru mexicanii care tundeau iarba. Miros mai urat ca acolo n-am pomenit nicaieri unde am fost. Un loc infiorator de murdar, intr-o trupa extraordinar de proasta. Acolo am aflat de treaba cu "clici"-le, cu gastile. In acel cazinou era un pianist ungur care plasa cantareti buni pe contracte scumpe. M-am dus la el, i-am zis ca sunt oradean, ca vorbesc ungureste, i-am zis ca sunt foarte bun si peste cateva zile m-a sunat cineva din partea lui de la Season Palace, un cazinou de sapte stele. Acolo se canta muzica foarte buna. Am inteles ca in Vegas ca sa ai job bun trebuie sa fii "sober", adica trebuie sa fii punctual, sa fii treaz si sa nu vorbesti inapoi, adica sa nu ai pareri. In Vegas se canta infernal, sase seturi a cate 50 de minute, 10 piese pe set. Infernal. Umilitor de exploatativ. Bineinteles ca pe langa jobul asta poti sa mai ai si altele, intr-un club de jazz, intr-un bar, dar cantatul la cazinou iti asigura practic nivelul de subzistenta. Banii aia iti ajungeau sa-ti platesti, chiria, asigurarile. Se poate trai bine din asta si acolo, si aici. Numai ca aici sunt obligat sa cant doar doua seturi. (rade)

Adriana VASILIU