Svetlana Carstean s-a nascut in 1969, in localitatea Botosani. Membru cofondator al cenaclului "Central" de la Facultatea de Litere din Bucuresti, a pu�blicat pentru prima da�ta poemul "Floarea de menghina" in 1995, in volumul de debut co�lec�tiv "Tablou de fa�milie" (alaturi de colegii sai Sorin Ghergut, Razvan Radulescu, Cezar Paul-Badescu, Mihai Ignat si T.O. Bobe). A publicat de-a lungul anilor articole, interviuri si poeme in Dilema, Observator Cultural, Romania li�terara, Adevarul literar si artistic. In 2008, a obtinut Premiul Natio�nal Mihai Eminescu pentru Poezie, Opera Prima. "Floarea de menghina" apare la Editura Cartea Romanesca in 2008. Svetlana Carstean, se pare ca "Floarea de menghina" readuce dupa o impetuoasa perioada a prozei, in discutie, iarasi poezia. Cartea a "dospit" zece ani pana a iesit triumfal in lume. De ce a durat atata? Acesti zece ani sunt, dupa cum am mai spus-o si altadata, un element de fictiune jurnalistica, sunt un calcul extrem de aproximativ, care are menirea de a ne aduce mai aproape de telenovela perfecta. Aceasta carte exista in forma pe care o vedeti astazi din decembrie 2003. Ultima parte, Cartea singuratatii, a fost scrisa in toamna-iarna acelui an. Celelalte texte au fost scrise de-a lungul anilor ce au precedat acest moment. La sfarsitul lui 2005, am incredintat volumul editurii Cartea Romaneasca si acolo a ramas pana in vara lui 2008, cand a fost publicat si cand nu mai speram de fapt ca acest lucru se va intampla curand. Imi amintesc ca la un moment dat, in primavara lui 2007, cineva, o persoana binevoitoare si bine informata, mi-a spus in secret ca "Floarea de menghina" a fost acceptata spre publicare, ca acea comisie intrunita pentru analizarea mai multor titluri a dat nota 6,30 volumului meu si ca s-a decis ca aceasta carte nu va cobori standardele editurii prin aparitia ei. Mi s-a mai spus de asemenea ca redactorul de carte va interveni serios pe unele texte intrucat i se par mult prea stufoase. Mi-am dorit atunci pentru cateva zile sa nu fi dat niciodata spre publicare aceasta carte care se dovedea a fi de-a dreptul mediocra! Sigur ca a existat un orizont de asteptare in ceea ce ma priveste. Poate ca acesta sa fi debutat intr-adevar acum vreo 10 ani, cand lumea considera ca e momentul sa public prima carte personala. Acest debut la aproape 40 de ani este insa rezultatul unei complicitati intre conjuncturile externe si mine insami. Sunt convinsa insa ca "Floarea de menghina" nu ar fi putut exista asa cum este astazi decat incepand din decembrie 2003. Ce goluri de memorie din anii comunismului salveaza poezia ta? "Floarea de menghina" m-a aruncat, aproape fara sa vreau, intr-o dimineata din iarna lui 1984, inapoi in atelierul de practica din liceu, unde ma pregateam sa devin lacatus mecanic. Nu am avut nici pe departe intentia, desi poate unii cred asta, de a face o "radiografie a comunismului". Am mers pur si simplu pe un drum care s-a deschis fara ca eu sa il premeditez. A fost un demers strict personal si un mod de a ma reintoarce simbolic intr-un moment cu care trebuia sa reglez niste conturi. Sunt multe detalii pe care poezia mea de atunci nu s-a sinchisit sa le recupereze, dar carora le va veni ran�dul, cu siguranta, la un mo�ment dat. Incepand de la cozile infernale la ulei, a caror saga se putea intinde pe o zi intreaga, si pana la anii in care citeam "Arca lui Noe" a lui Nicolae Manolescu si toata literatura interbelica la lumina lampii din bucatarie, singura camera incalzita din toata casa. Asta se intampla prin anii '86-'87. Iata ca delicatesele comuniste nu s-au epuizat in camara memoriei noastre! Te-au magulit consideratiile criticilor si cele ale colegilor de breasla? Ar fi ipocrit sa spun ca nu. Sunt lucruri pe care le astepti la un moment dat, mai ales cand ajungi sa crezi, fie si pentru o zi, ca ai scris o carte de poezie de nota 6,30! Sentimentul pe care il am este insa ambivalent. E placere si teama, bucurie si pudoare. In asemenea momente mi se face frica de sistem si imi spun ca un scriitor, ca sa ramana in definitia proprie, trebuie sa stie sa regleze sanatos distantele cu exteriorul si sa se intoarca la timp in intimitatea lui textuala si nu numai, sa nu se transforme ireversibil intr-un functionar al scrisului si al literaturii. Este literatura de azi un spatiu al libertatii? Sau mai degraba al iluziei acesteia? Ce inseamna libertatea in acest context? Cred ca generatiile de astazi nu mai sunt obsedate de libertate in acelasi fel ca cele de dinainte. Cred ca astazi suntem mai obsedati de apartenenta decat de libertate. Asta dincolo de faptul ca putem spune ce vrem, in ce fel vrem. Dar aceasta libertate nu e suficienta pentru a face literatura. Au stiut, dupa '90, scriitorii romani sa-si foloseasca in chip firesc aceasta libertate? Au stiut fara doar si poate. Fiecare in felul lui, dar nu neaparat scriind literatura, ci facand nenumarate alte lucruri. Cred ca tentatia traitului a fost mult prea mare si nu li se poate imputa nimic. Aici ma refer la scriitorii care se consacrasera deja ca atare inainte de 1990. Dupa generatia mea, care a stat si a scormonit prin camara cu delicatese comuniste, cum spuneam, agitatia sanatoasa, freamatul normal a aparut odata cu cei mai tineri cu aproximativ 7-10 ani decat noi. Cei care aveau 10-14 ani la revolutie, care au putut lua distanta fata de multe lucruri si au pus reflectoarele pe obsesiile tonice ale lumii noi in care tra�iam, adesea ignorand-o, spre deosebire de noi, prea preocupati de recuperarea traumelor comuniste, de jurnale din inchisori si cravate de pionier. Si in jurnalism esti o voce care s-a facut cunoscuta. Este jurnalismul cultural de la noi o forta? Cred ca acest jurnalism are toate datele sa devina o forta. Sunt oameni tineri care scriu excelent, au intuitii stralucite, background teoretic si experienta de presa de alt tip totodata. Ma refer la presa comerciala care are lectia ei de dat presei culturale. Nu exista insa un marketing adevarat pentru cultura, decat in cazul anumitor edituri. Nu e valabil si pentru reviste. Exista doar extreme. Poti afla despre ultimele aparitii editoriale din "Elle" sau din "Observatorul cultural". Ori citesti trei randuri care sunt mai mult sau mai putin un copy/paste in rezumat dupa prezentarea de pe coperta a patra, ori citesti un text dificil, alambicat, dedicat adesea doar specialistilor. Singurul care se poate situa cu gratie intre aceste doua extreme este Dan C. Mihailescu, prin emisiunea sa de 5 minute de la ProTv. Mai interesant din acest punct de vedere este online-ul. Si site-ul teroristei a demonstrat acest lucru. Ca sa revin la experienta mea personala, as vrea sa spun ca acum 20 de ani nu mi-as fi putut dori nimic mai mult decat sa scriu o carte care sa aiba o recenzie favorabila in "Romania literara". Era gloria absoluta. Astazi, m-am bucurat sa aflu ca s-a scris despre "Floarea de menghina" in "Romania literara". Am vrut sa cumpar revista, sa vad cu ochii mei. Insa problema a fost ca n-am gasit aceasta publicatie nicaieri pe unde am cautat-o, am primit-o de la o prietena. Despre ce n-ai putea scrie poezie? Nu cred ca poate exista ceva care nu si-ar gasi loc intr-un fel sau altul in poezie. Problema nu e despre ce nu as scrie, ci cum nu as scrie. In rest, orice poate intra in tesatura textului, depinde cum e folosit. Exista o ruptura greu de reparat intre generatiile ultimelor decenii? Exista vreo teorie in acest sens? Cred ca nicicand prede�cesorii nu au fost si nu au ramas mai vioi, mai nonconformisti si mai capabili sa comunice, ca in cazul generatiilor din ultimele decenii. Uitati-va la Simona Popescu si la Rubik, la Mircea Cartarescu, la Florin Iaru si nu numai. Si ei, dar si noi, cei din generatia "tabloului de familie", am fost si suntem niste copii intarziati. Am descoperit lumea tarziu, prin forta imprejurarilor, si niciunul dintre noi nu si-a permis si nu isi permite nici acum sa rateze trairea acestei descoperiri. Ce iti amintesti cu multa placere din Botosaniul copilariei si adolescentei? Botosaniul mi-a daruit tot patetismul provinciei moldovenesti, adica patetismul maxim. Nu stiu acum ce imi amintesc cu placere, poate si pentru ca, incepand de la 7 ani, am functionat intr-o comparatie dureroasa permanenta. Am crescut in primii sapte ani, la bunica mea, intr-un sat modest din judetul Botosani. Fara acesti ani si fara prezenta bunicii mele, nu as fi putut fi nimic din ce sunt acum si nu as fi scris poate niciodata poezie. Botosaniul a fost in consecinta mediul in care am fost obligata sa ma transform dintr-o mica salbaticiune, care vorbea cu un accent moldovenesc desavarsit, intr-o fata serioasa de oras, civilizata, obligata sa vorbeasca literar, care nu mai putea sa isi scoata vara, pe strada, sandalele din picioare si care dadea socoteala pentru orice pas. Ce conteaza cel mai mult in biografia ta scriitoriceasca? Primii mei ani de viata, care m-au pus in contact cu mine insami in cea mai pura libertate. Apoi, dependenta de carti, care a inceput la 11 ani, cu Ionel Teodoreanu, "La Medeleni", si a continuat cu tot ce mi-a cazut in mana, de la Zola, Nana si Gervaise, la Steinbeck foarte devreme si Dostoievski foarte tarziu, la "Povesti nemuritoare" tot timpul si "O mie si una de nopti". In liceu am descoperit critica literara si n-am ratat nimic din ce se gasea prin librarii. Am fost dependenta de citit intr-un fel disperat. Azi, cand din diverse motive, citesc mult mai putin, ma simt ca un om plecat de acasa de ani de zile si care tot spera sa se intoarca intr-o buna zi. Sa adaug la lista mea si cateva intalniri esentiale: tatal meu - el a fost omul cu cartile si cu primele bibliografii obligatorii si facultative, profesorul de romana din liceu, Dumitru Tiganiuc, profesorul meu de teorie literara, Mircea Martin, si apoi toti colegii si prietenii mei din "Tablou de familie" cu care am infiintat cenaclul Central. Ei au fost pentru mine cea mai buna scoala practica de literatura, posibila. Iar dintre ei, in mod special, sotul meu de pe atunci, Cezar Paul-Badescu, care a citit timp de 13 ani, cat am fost impreuna, orice text pe care l-am scris, indiferent daca era literatura, interviu sau articol de presa. Succesul de critica al "Florii de menghina" te face sa-ti privesti cu mai mult entuziasm viitorul literar? Ma face sa privesc cu bucurie si cu teama in acelasi timp, cu elan si precautie si fiecare iesire la rampa aduce cu sine o mare nevoie de retragere in singuratate. Ma lupt cu o combinatie personala de orgoliu si modestie. Sunt in contact de un an de zile cu lumea navigatorilor, gasesc multe resurse in felul lor de a parcurge un drum lung si greu, singuri pe mare, in inconjurul pamantului, pentru a inregistra sau nu un nou record, pentru a castiga o competitie. Imi amintesc o decla�ratie a unei navigatoare franceze binecunoscuta, Karine Fauconnier, inainte de o competitie importanta, Route du Rhum: "Qu'ils m'oublient, je ne veux pas attirer l'attention des concurrents. Je suis bizut sur la Route du Rhum. Je fais mes classes. J'y vais humblement. C'est dans cette position qu'il y a moyen de faire quelque chose". "Humblement", cu modestie, aceasta este solutia. Ce-ai putea sa spui despre lumea literara romaneasca? Cativa autori care ti-au retinut atentia? Lumea literara romaneasca? Nu stiu daca sunt in masura sa vorbesc eu despre asta. Cunosc putin aceasta lume, sunt in afara ei, nu fac parte din niciun grup si sistemul ma sperie de fiecare data cand ma apropii mai tare de el. Banuiesc ca e ca oricare alta lume literara de oriunde, poate mai saraca, mai mizerabilista in consecinta. Probabil ca va deveni in urmatorii ani, pentru o vreme, tot mai feroce, pe masura ce sistemul promovarii si al marketingului va exista si va da roade si pentru autorii romani. Nu vreau sa imi imaginez cum ar fi daca peste noapte literatura ar deveni un trend mai important de muzica... Oameni suntem cu totii, nu? Am un teanc mare de carti noi, care asteapta sa fie citite, de la Adela Greceanu la Manasia si Filip Florian. Sunt multe titluri pe care nu le cunosc inca si imi va lua ceva vreme sa imi desenez tabloul complet. In teancul de alaturi, asteapta sa fie recitite din cand in cand jurnalele lui Radu Petrescu si Livius Ciocarlie, "Tatal meu obosit" de Gellu Naum, "Viata lui Eminescu" si paginile de estetica ale lui George Calinescu, "Exuviile" Simonei Popescu, "Tratament fabulatoriu" al lui Mircea Nedelciu, Agopian cu "Tache de catifea". In incheiere, o (ne)vinovata intrebare: Ce mai inseamna sa fii poet in anul 2009? Contrar tuturor ideilor vehiculate, am putut descoperi in ultimele luni ca exista multi consumatori de poezie. Oamenii isi iau poezia de unde pot, asa cum fac si cu vitaminele si mineralele. Chiar si din fructe si legume mai putin naturale. Poezia exista in stare neprelucrata peste tot, iar oamenii o cauta instinctiv. Celor ce teoretizeaza disparitia poeziei si inutilitatea ei, le-as spune ca se inseala si ca, daca ar fi mai atenti, ar remarca faptul ca exista poezie in orice, in reclamele de pe marginea strazii, in textele de pe tricouri, in proza din toata lumea... Poezie mai mult sau mai putin convingatoare, ca si in literatura propriu-zisa. Sa fii poet in 2009 inseamna sa fii inaintea vremurilor. Personal cred ca poezia va fi la mare cautare in anii ce vin. Oamenii isi iau poezia de unde pot, asa cum fac si cu vitaminele si mineralele. Chiar si din fructe si legume mai putin naturale.

Iolanda MALAMEN