Primul spectacol in aer liber in Romania postdecembrista a avut loc la Cafeneaua Muzeului Literaturii Romane, pe 5 august 1990, si era sustinut de o noua companie, Teatrul Masca. Initiatorul proiectului, Mihai Malaimare, pe atunci actor al Teatrului National Bucuresti (TNB), dorea o schimbare in reprezentatiile clasice de pe scena: dorea un teatru aproape de spectatori, un teatru ca la inceput de vremuri, un teatru de strada. Iar destinul sau artistic s-a indeplinit, oferind publicului, si dupa 20 de ani, reprezentatii de succes. Sunteti mandru ca v-ati nascut in Botosani. Ati spus ca nu ati fi devenit actor, nu ati fi facut teatru daca nu ati fi provenit din acest loc... Artistii, in mare parte, s-au nascut in nord si in Moldova. Poate ca exagerez, poate ca glumesc, dar in mod sigur, pana acum, viata mea de om al teatrului are o legatura ombilicala cu Botosaniul, cu atmosfera de acolo, cu peisajul, cu un anume mod de a gandi, de a se misca, de a exista al oamenilor din acele locuri. Stiu ca sunt subiectiv, probabil lumea nu este asa idilica pe cat o pastrez eu in suflet. Imi amintesc ca am fost opt ani parlamentar acolo si am plecat aproape dat afara de sefii filialelor celor doua partide, dar prefer sa pastrez in memoria afectiva Botosaniul asa cum l-am cunoscut si cum l-am construit eu pentru mine. Este un Botosani al meu si nu intentionez sa-l impun altora, dar din el imi trag energia de care am nevoie in teatru. Si totusi ati lasat Botosaniul pentru TNB... Probabil ca, in ceea ce ma priveste, e valabila teoria conform careia nu am ratat trenurile care s-au oprit in gara mea. Eu am trait studentia cu gandul de a ma intoarce la Botosani si a fi director de teatru. Simteam nevoia unui anumit tip de reformare, a unui anumit tip de energie pe care urma sa o implementez si de care ma stiam capabil. Insa am terminat facultatea ca sef de promotie si lucrurile s-au schimbat. Pus in fata optiunii Botosani sau Bucuresti am ales fara ezitare Bucurestiul pentru ca am simtit atunci ca drumul meu trebuie sa continue si ca acesta priveste si propria mea fiinta, nu numai pe a celorlalti carora as fi vrut sa le daruiesc din ceea ce invatasem. Iar viitorul mi-a confirmat ca am avut dreptate atunci. Admiterea a fost cu peripetii. Povestiti-ne. Toata viata mea sta si sub semnul norocului, un noroc pe care-l fortezi si pe care-l obligi sa ti se daruiasca, pentru ca eu am muncit ca un nebun, nu am facut rabat la nimic. Nu imi aduc aminte in studentie sa fi mers la vreun chef al studentilor sau la vreun bar. Eu am stat si am muncit: aveam probleme de dictie si dormeam cu creionul in gura, eram slab si trebuia sa devin puternic si am tras de fiare si am facut gimnastica, eram ingalat in miscare si am facut balet cat am putut tocmai pentru ca sa pot sa-mi croiesc un anume stil. Intrarea in facultate sta mai degraba sub semnul norocului decat al argumentelor vizibile, pentru ca eram peltic, slabanog, cracanat. Singura care a inteles ca pot insemna ceva, Zoe Anghel Stanca, profesoara mea, s-a batut cu toti si a izbutit sa ma bage in Institutul de Teatru. Dar, pe de alta parte, inclin sa cred ca nu a fost nici chiar atat de mare interventia, caci am fost 12 candidati care am avut aceeasi medie. Au ajuns si ceilalti 11 artisti de renume? Aproape toti cei care insemnam astazi ceva in teatrul romanesc am fost in cei 12. Am sa vorbesc de Mircea Florin Grigore, care este unul dintre marii actori ai Teatrului National din Iasi, Cezara Dafinescu, Elena Albu (a murit), Maria Munteanu, cred ca si Misu Dinvale. In orice caz, foarte multi dintre cei care ulterior am confirmat ne aflam atunci in situatia de a fi intrat ultimii in institut. Dar nu a fost niciodata o regula ca cel care intra primul si termina primul. De obicei, examenul la institut este unul al interfetei, poti sa iei fata cu ceva: bati step si toata lumea cade pe spate, spunand: vai, ce actor extraordinar. Ulterior, lucrurile se mai aseaza. In institut am fost mai degraba mediocru decat bun. Eram bun la teorie, eram foarte tanar fata de altii care intrau dupa al optulea, al zecelea examen, deci aveam o minte limpede. Insa la actorie lucrurile erau altfel si timp de trei ani m-am strecurat. La sfarsitul anului trei am tasnit si nu m-a mai putut opri nimeni. Cum a fost debutul pe scena? Debutul pe o scena profesionista s-a petrecut la Nottara. Eram inca student si George Rafael m-a invitat sa joc in "Aici a dormit George Washington" de Moss Hart si el mi-a spus: "Vezi ca ai in fata o galerie foarte mare de actori ai acestui teatru. Nu intra, daca simti ca esti mai slab decat ei". Am intrat. Nu m-am impiedicat de numele mari care erau alaturi de mine: Valeriu Arnautu, Olga Delia Mateescu, Stefan Radoff, Melania Carje. Poate din cauza asta si ei m-au primit cu mare caldura. In clipa in care am terminat facultatea, Lovinescu m-a chemat si mi-a spus: "Stii, dragule, as vrea sa ramai la noi la teatru, dar nu avem post scos. Asa ca ramai un an-doi pana facem un post". Am spus: "Nu, maestre, eu sunt un taran si cine imi da o bucata de pamant, acolo ma duc." Si mi-a dat TNB. Ce reprezinta piesa "Fata din Andros" de Terentiu? Momentul in care mi-am castigat locul intre primii actori ai Nationalului. Poate sunt un pic lipsit de modestie, dar in '90 cand am parasit TNB pentru a infiinta Teatrul Masca eram printre primii actori de acolo. Intre primii zece, sa zicem eram al zecelea. "Fata din Andros" este o experienta fabuloasa, a insemnat in primul rand 700 de reprezentatii. A insemnat cateva turnee in strainatate, cu un succes remarcabil. A insemnat cimentarea unei trupe, a unei generatii, pentru ca cei care jucam in aceasta piesa eram foarte apropiati ca varsta. A insemnat un fel de deschidere a TNB-ului catre nou, catre o energie tinereasca. De altminteri, am reluat "Fata din Andros" la radio, l-am inregistrat pe 15 decembrie 2008, ne-am intalnit toata generatia si ne-am decis sa reluam piesa anul acesta si sa o jucam intr-un proiect mai scurt, de 10-15 reprezentatii, pentru ca suntem toti in putere si cred ca ar fi un remake interesant dupa 30 de ani. Va pasioneaza teatrul radiofonic? Trebuie sa gasesti solutiile care sa-ti permita sa fii extrem de vizibil la radio. Teatrul radiofonic este un domeniu romantic. Acolo ne intalnim intre noi, nu avem niciun fel de invidii, suntem fiecare cu textul lui, mai barfim cate un pic, ne mai transmitem cate o informatie. Imi place pentru ca am avut sansa sa joc sute de roluri, pentru ca fiecare inregistrare era un alt tip de caracter. Poate si pentru ca acolo am debutat cu "Muscata din fereastra" a lui Victor Ion Popa. Totusi, pe primul plan ramane teatrul de strada, caci acesta este menirea mea. Teatrul radiofonic este ca ziua de Craciun in familie, ne intalnim, ne face placere, iar dupa aceea fiecare revine la viata si la eforturile lui. Ce presupune trecerea de la teatrul pe scena la teatrul din strada? E un alt tip de discurs: acela al unui teatru implicat, al unui teatru care-si vede misiunea nu numai in zona esteticului, ci mai degraba in zona socializarii. Societatea are nevoie de niste repere morale. Sunt cateva institutii responsabile cu asta: familia, biserica, scoala, armata. A fost lasata pe ultimul plan arta, pentru ca aceasta a fost considerata un fel de turn de fildes in care unii construiesc ceva pentru ca altii sa-si plimbe blanurile, sa-si arate nevestele si sa se amuze. Ori in societati cu probleme cum este cea a Romaniei de azi, si nu numai, artistul revine fortuit pe primul plan. Cine ramane sa traga un semnal de alarma? Artistul. Nevoia de apostolat ne-a impins in strada si din nefericire locul nostru este acolo pentru multe decenii. Cum e actorul din strada? Un actor de strada trebuie sa fie un actor capabil si liber. Un actor este liber daca are foarte multe mijloace de expresie. In fond, ce poti sa joci in strada, la metrou, unde ne ducem noi? Trebuie sa joci niste spectacole din bucati marunte, din secvente scurte, pentru ca omul sa te priveasca si cu regretul de rigoare sa urce in tren si sa plece. Iar tu joci mai departe pentru altii care coboara din tren si pot sa ramana pana la alt tren. Asta inseamna ca trebuie sa stii sa faci step, sa canti la instrumente, sa faci pantomima, sa faci jonglerii, sa manuiesti marionete, sa faci multe lucruri care sa capteze pentru trei minute atentia unui om care nu are nicio intentie de a merge la teatru in momentul acela. A fost greu sa creati Masca? A fost pe muchie de cutit, pentru ca nici noi nu stiam atunci cam ce vrem. Si eu, si Anca Florea, ulterior sotia mea, stiam ca trebuie schimbat ceva in zona actorului. Am mers la Ministerul Culturii, am intalnit pe cineva care ne cunostea si a izbutit sa-i strecoare lui Plesu o hartie pe care a semnat-o, gandindu-se ca semneaza sumedenie de hartii care vor fi aruncate la gunoi. A semnat-o si, cu un oarecare cinism, a infiintat Teatrul Masca fara sa ne dea sala, convins ca voi renunta si voi fi invins. Iata ca nu a fost asa. Pasim in anul 19 de cand existam si Masca este un reper in teatrul romanesc. Initial am vrut sa fie o companie independenta, ceea ce era o prostie pentru ca nu am fi putut trai. Noi suntem intr-un cartier departe de centru, zona care inca nu se misca, desi suntem aici de foarte multi ani. Sala este deschisa de trei ani, insa noi suntem aici de la inceputul constructiei, din '96. 70% din publicul nostru vine din alte cartiere. Este inca mult de muncit ca acest cartier sa-si aloce mandria de a avea un teatru si de a si-l pastra. Eu am pus acolo cele doua versuri din Ienachita Vacarescu: "Eu acum v-am dat teatrul, /Vi-l paziti ca pe un lacas de muze". Deocamdata, lumea are alte prioritati sau isi construieste prioritati false. Spuneati ca regia reprezinta o implinire a carierei profesionale. De ce considerati ca orice actor ar trebui sa faca si regie? In opinia mea, a fi regizor inseamna a fi generos, adica a construi un spectacol pentru ca te cheama ceva, te determina ceva sa-l construiesti, pentru ca urmaresti un scop. A lucra cu o trupa din care sa poti sa storci tot ceea ce este posibil si mai exact ceea ce actorul nu crede a avea in el, asta inseamna de fapt a te darui. Eu am descoperit de tanar ca nu am sansa sa devin cel mai bun actor, de altminteri nimeni nu stie sa defineasca aceasta sintagma. Cred ca nu pot fi nici cel mai bun regizor pentru ca acesta este un fel de mercenar, un individ care monteaza orice, incearca sa-si strecoare si lucrurile care il framanta pe el, dar in general este un tip care executa niste comenzi. Ori eu nu pot sa montez decat lucrurile care ma chinuie, care-mi creeaza insomnii. Dar sunt in mod cert om de teatru: stiu sa fac croitorie de teatru, stiu sa fac decoruri, sa fac lumini, sunet, sa bat covor de scena, sa fiu actor, sa fiu regizor tehnic, sa fiu masinist. Sunt de toate in teatru, nu am niciun fel de jena fata de nicio meserie din teatru, asa ca toate acestea reprezinta o coroana mai stralucitoare si mai interesanta decat a fi cel mai tare actor sau cel mai tare regizor. Momente decisive din cariera lui Mihai Malaimare... Sunt cateva momente care au creat schimbari in destinul meu sau care s-au aflat intamplator in clipa in care destinul meu trebuia sa se schimbe. Ma gandesc la "A douasprezecea noapte" si la "Feste", la "Fata din Andros", la "Harap Alb". Poate unul dintre cele mai interesante roluri a fost Akaki Akakievici din "Mantaua". De asemenea, imi aduc aminte de perioada in care Radu Beligan era director la TNB si noi eram generatia tanara de impertinenti si fara complexe care venise peste ei. Si totusi, Beligan era mai tanar decat noi si se juca cu noi in "Romulus cel Mare" si stiu ca sentimentul pe care ni l-a dat era extraordinar. In "Filumena Marturano", Marcela Rusu m-a batut pentru ca am indraznit sa rad intr-o scena, iar la al doilea spectacol deja intrasem timorat pentru ca ea ne urmarea pe mine si pe ceilalti doi actori care ii interpretau pe copiii ei. Ne urmarea cu un ochi extrem de vigilent si intransigent. Eram in scena cu Beligan. Urma sa iau aplauze, le luam de zeci de reprezentatii. Si inainte de a da replica care arunca in delir sala, am vazut-o pe Marcela Rusu uitandu-se la mine cu ochi de fiara. L-am intrebat printre dinti pe Beligan: "Ce fac? Le iau?" Si Beligan, uitandu-se la Marcela Rusu, apoi la mine, mi-a soptit: "Daca poti, ia-le!" Si le-am luat. Ati revenit pe scena cu one-man show-ul "Actorul" intr-o interpretare contemporana. S-a schimbat actorul dupa acesti 20 de ani? A imbatranit, s-a ingrasat, are lucruri pe care nu si le mai poate permite. Are ceva in plus fata de actorul de acum 20 de ani: o experienta pe care a acumulat-o de-a lungul vietii, are un alt tip de filozofie, are un alt mod de abordare. Nu mai este atat de violent ca atunci cand juca la TNB si cand stia ca joaca inclusiv impotriva Securitatii. Acum isi permite sa vada cu detasare lucrurile si sa transmita semnale si invataturi celor care vor si sunt capabili sa le recepteze.

Cristina SPIRIDON