Am fost mai zilele trecute la Arad invitat de Universitatea "Goldis" care are un centru de studii "Slavici" si vrea sa infiinteze in curand altul destinat lui Tudor Arghezi. De ce universitarii aradeni se intereseaza de "greoiul Slavici" - cum ii spunea Maiorescu - se intelege usor. Slavici s-a nascut, aici, la Siria si in prozele lui a vorbit de aceasta lume de pusta de la marginea vestica a romanitatii. O lume amestecata, cu limbi si culturi diferite, inceata si cu un remarcabil simt practic. Cel putin asa o prezinta prozatorii ei. Slavici, inaintea tuturor, a creat, vorbind de ea, un spatiu imaginar ce se cheama "Podgoria" si a reusit sa impuna in epica lui, intr-adevar, lipsita de o mare fluiditate a limbii, dar substantiala, densa, cu analize meticuloase de ordin psihologic si sociologic, a reusit, zic, sa creeze o tipologie ce se tine minte. Este, negresit, un mare prozator, dar i-a trebuit criticii literare romanesti mai mult de o jumatate de secol de la debutul sau sa recunoasca acest lucru. E. Lovinescu si, in genere, criticii de pana la G. Calinescu (cu exceptia lui Iorga) au vazut in autorul "Marei" un povestitor poporan lipsit de fineturile si profunzimile realismului modern. Atitudinea federalista a lui Slavici din timpul primului razboi a facut ca ostilitatea fata de literatura lui sa creasca si, cum zice criticul citat mai sus, opera sa fie sacrificata pe nedrept din pricina omului ce-a scris-o. De abia G. Calinescu, repet, a intuit cum se cuvine substanta acestor scrieri si a vazut in Slavici un creator de scoala in proza romaneasca... ArAdenii, zic, si-l revendica pe drept pe Slavici si se lupta de multi ani sa-i aduca osemintele de la Panciu (unde se odihnesc din 1925) la Siria, adica in centrul tarii imaginare a Podgoriei. Vrancenii nu vor, dupa cate se pare, sa le cedeze, avand cateva argumente solide (inainte de orice este vointa testamentara a scriitorului, apoi faptul ca, atunci cand se afla in dificultate, sirienii nu s-au interesat de el, acceptand tacit oprobiul public!), aradenii aduc si ei dovezi puternice, intre ele aceea ca, indiferent de circumstantele istoriei, omul este legat de un spatiu originar si, la sfarsitul cursei sale existentiale, omul trebuie sa se intoarca acolo de unde a plecat. Biblia ne spune ca, la judecata de apoi, neamurile vor fi strigate dupa locul ingropaciunii lor si in succesiunea generatiilor... Este, apoi, opera lui Slavici care se identifica aproape in totalitate cu acest spatiu... Cine are dreptate? Chestionat, m-am ferit sa dau un raspuns limpede pentru ca argumentele aduse de o parte si de alta sunt de luat in seama. Si, apoi, nu doresc sa devin judecatorul unei cauze care angajeaza in chip fatal nu putine orgolii locale. Inclin, totusi, si cred ca, intr-o zi, nu stiu cand, Slavici se va intoarce la Siria, daca este sa se intoarca... Fiind vorba de destinul lui Slavici, mai important mi se pare azi sa discutam de opera lui care, nici pana la ora actuala, nu a fost publicata integral. Nu-i unicul caz in literatura noastra. Regula este, mai degraba, ca niciun clasic roman sa nu fie tiparit cu toate scrierile sale (complexele adamismului nostru vocatia noastra de a nu termina ceea ce am inceput. Avem cateva exceptii (Eminescu, Creanga, Caragiale), dar si in cazul exceptiilor avem mereu cateva lucruri de corectat, adaugat, justificat. De curand, a aparut ultimul volum din bibliografia lui Eminescu si, tot de curand, am tiparit alte 12 volume din manuscrisele lui Eminescu - in facsimil. Mai sunt de tiparit patru manuscrise (XXI-XXIV) - si sper ca acest fapt sa se intample pana la jumatatea acestui an, atunci cand se vor implini (la 15 iunie 2009) 120 de ani de la moartea poetului. Revin la Slavici si, scuzati lipsa de modestie, la vizita mea la Arad. Am discutat acolo, in nume personal, cu cei doi rectori ai universitatilor locale si am incercat sa-i conving ca mai sunt aproximativ patru volume din scrierile lui Slavici care n-au fost publicate niciodata pana acum. E vorba de corespondenta si de articolele sale politice. Putem face un efort comun (financiar si intelectual) pentru a le tipari incat peste doi-trei ani sa putem spune ca, in fine, Slavici se odihneste cu toate osemintele spiritului sau in bibliotecile publice si individuale din Romania?... Aradenii cu care am stat de vorba mi-au dat de inteles ca da, se poate, ca sunt decisi sa faca rost de fonduri si ca nu trebuie sa asteptam ca istoricii literari sa dispara pentru a ne trezi si a incepe sa ne bocim, cum facem de obicei... Cu aceasta idee am parasit Aradul in care s-a asezat de catva timp Barutiu Arghezi, fiul poetului, acela cu care Slavici a impartit celula in timpul detentiei lor comune indata dupa razboi. Convingerea mea este ca, avand grija de osemintele clasicilor romani, sa avem poate mai mare grija, cum spuneam mai inainte, de osemintele operei lor care si ele sunt de multe ori abandonate... P.S.: Colegul si prietenul meu, Nicolae Manolescu, vorbind de "sanctificarea" manuscriselor lui Eminescu, citeaza o vorba a lui Marin Sorescu sau, ma rog, il parafrazeaza pe Marin Sorescu care ar fi scris undeva despre "maculatoarele lui Eminescu". Cunos�cand pretuirea pe care o avea autorul "Paracliserului" pentru Eminescu, am verificat si am pus si pe altii sa verifice autenticitatea acestei formule necuviincioase. Ei bine, cum banuiam si cum stiam, Sorescu vorbeste intr-un articol polemic de "maculatoarele" din "Caietele Princepelui" de Eugen Barbu, nu de maculatoarele (manu�scrisele) lui Eminescu. Parafraza este, in acest caz, cu totul neinspirata... Am ceva de zis si in privinta "sanctificarii" manu�scriselor lui Eminescu. Repro�ducandu-le in facsimil nu facem opera de sanctificare, ci una de tot profana si responsabila: le tiparim pentru a le pune la indemana celor interesati. Atat! Constantin Noica era de parere ca publicarea lor va produce o revolutie spirituala printre romani. Se vede treaba ca s-a inselat in previziunile sale din moment ce ma�nuscrisele provoaca, azi cu precadere, ze�flemeaua si scepticismul intelec�tualilor romani...

Eugen Simion