Criza Suezului din 1956 a constituit un eveniment cu rezultate neasteptate pentru Marea Britanie si Franta - care in urma acestor evenimente si-au pierdut statutul de mari puteri in arena internationala, pierzandu-si rolurile istorice din regiunea Orientului Mijlociu. Din acest moment singurele super-puteri au ramas Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, fapt remarcat si de viitorul presedinte egiptean Anwar Sadat care scria imediat dupa incheierea crizei: "Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si Uniunea Sovietica... Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici mari, nici puternice". Dstramarea imperiului colonial Criza Suezului a constituit apogeul unor acumulari declansate de detronarea regelui Faruk al Egiptului de un grup de ofiteri care au impus un guvern nationalist pe 26 iulie 1952. Noul sef al statului egiptean, generalul Neghib, a declansat o serie de negocieri cu Marea Britanie care s-au materializat intr-un acord de principiu pe 28 septembrie 1953 pentru evacuarea bazelor britanice aflate de-a lungul Canalului Suez. Tratatul definitiv avea sa fie semnat de colonelul Nasser - noul conducator egiptean - pe 19 octombrie 1954. Acelasi Nasser avea sa faca o mutare de natura sa exaspereze statele occidentale promotoare ale politicii de ingradire a expansiunii sovietice: in septembrie 1955 Nasser anunta semnarea unui acord prin care cumpara de la Cehoslovacia comunista o cantitate impresionanta de armament - fara indoiala cu binecuvantarea Uniunii Sovietice. Apropierea Egiptului de Uniunea Sovietica avea sa provoace o reactie a Washingtonului: retragerea anuntatului sprijin financiar pentru construirea barajului de la Assuan. Replica lui Nasser nu a intarziat: pe 26 iulie 1956 a anuntat nationalizarea Canalului de Suez - un pas care lovea in interesele britanice si franceze din regiune. Dupa India, Orientul Mijlociu reprezenta cea mai mare importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii - iar aceasta mostenire imperiala urma sa se destrame total in anii '50. Nationalizarea Suezului

		Colonelul Nasser a starnit confuzie printre occidentali in momentul in care si-a pus in aplicare propriul program politic - vesticii incercau sa-l atraga in cadrul "politicii de ingradire" a URSS, insa seful statului egiptean a preferat sa achizitioneze armament sovietic

Nationalizarea Canalului de Suez a facut ca Marea Britanie si Franta sa puna imediat problema folosirii fortei pentru redeschiderea acestei cai de acces - o idee respinsa de secretarul de Stat al S.U.A. Foster Dulles, care a sustinut o rezolvare pe cale pasnica. In aceasta directie a fost organizata la Londra o conferinta internationala intre 1 si 23 august 1956, care a propus un proiect de internationalizare a canalului - proiect blocat de India, URSS, Indonezia si Ceylon. Negocierile directe cu Nasser au esuat complet pe 9 septembrie. Secretarul de Stat american Dulles a propus crearea unei Asociatii a utilizatorilor canalului - insa si aceasta initiativa a fost blocata pe 22 septembrie. La doua zile dupa aceea, Marea Britanie si Franta au adus problema in fata Consiliului de Securitate al ONU - care a analizat sesizarea intre 5 si 15 octombrie, adoptand sase principii privind libertatea de tranzit, respectarea suveranitatii egiptene, fixarea drepturilor de peaj si o procedura de arbitraj. Aceasta initiativa a fost blocata de vetoul Uniunii Sovietice. In paralel cu aceste discutii Israelul a ajuns la concluzia ca armele sovietice din Egipt reprezentau o amenintare la adresa securitatii sale si in noaptea de 29 spre 30 octombrie a atacat Egiptul. In dimineata zilei de 30 octombrie Marea Britanie si Franta au cerut incetarea ostilitatilor si au declansat o serie de atacuri aeriene impotriva unor obiective egiptene, Nasser a raspuns prin scufundarea a 47 de vase in Canalul de Suez. Pana pe 5 noiembrie armata israeliana isi atinsese obiectivele, iar militarii britanici si francezi au intervenit - cu scopul declarat de a se interpune intre egipteni si israelieni - si au ocupat Port Said. In aceeasi zi Uniunea Sovietica a lansat un ultimatum Frantei, Marii Britanii si Israelului. Amenintarile sovietice i-au facut pe americani sa exercite asupra britanicilor o serie de presiuni - cea mai inspaimantatoare fiind amenintarea ca vor pune in vanzare bonurile de tezaur britanice detinute de Washington - o actiune care urma sa arunce in aer fragila economie britanica10. In paralel ,,pe 7 noiembrie, Adunarea Generala a ONU a votat o rezolutie prin care se crea o forta internationala de mentinere a pacii, care avea sa inlocuiasca fortele franco-britanice. Dezastrul Crizei Suezului avea sa-l coste pe Anthony Eden fotoliul de premier al Marii Britanii: la sfarsitul lunii noiembrie 1956 Eden parasea Londra pentru un concediu medical, iar in ianuarie 1957 era silit sa demisioneze in favoarea lui Harold MacMillan. Diplomatia din spatele scenei Lantul evenimentelor expus mai sus a constituit multa vreme versiunea oficiala a Crizei Suezului. Punctul de plecare il constituie chiar memmoriile premierului britanic, care descrie astfel modul in care a luat decizia de a implica militar Marea Britanie in Egipt: "Pe 25 octombrie a sosit un raport care afirma ca Israelul este gata de mobilizare. A facut acest lucru pe 27 si a atacat Egiptul in seara zilei de 29. Atunci credeam si inca cred, ca actiunea israeliana a fost justificata. Exista cel putin o posibilitate ca astazi sa nu fi fost o natiune libera daca nu ar fi actionat asa. Daca nu eram pregatiti sa condamnam Israelul, nici nu puteam sa stam deoparte si sa urmarim evenimentele. Intr-un conflict israeliano-egiptean expertii nostri militari se asteptau ca israelienii sa castige; calitatea, antrenamentul inteligent si curajul lor depasind avantajul cantitativ si in echipament al egiptenilor. Principalul pericol pentru noi nu era conflictul in sine, ci extinderea lui prin interventia altor state arabe. Cea mai buna cale de a opri aceasta evolutie era interventia noastra. Aceste consideratii au decis cursul actiunilor noastre"11. Eden a sustinut aceasta varianta a evenimentelor pana in momentul mortii sale, cei care au negat-o fiind actionati in justitie. Planuri de razboi De fapt planurile pentru o invadare a Egiptului incepusera sa fie alcatuite de militarii francezi si britanici imediat dupa ce Nasser anuntase nationalizarea Canalului de Suez pe 26 iulie - doar ca opozitia vehementa americana si lipsa unui pretext valabil au impiedicat punerea in practica a acestor planuri. Pe masura ce negocierile internationale si initiativele pasnice de reglementare a disputei esuau, disperarea lui Eden crestea. Solutia avea sa vina de la Paris, in persoana generalului Maurice Challe, adjunctul sefului de Stat Major al armatei franceze, care l-a vizitat pe Eden pe 14 octombrie, cu o zi inainte ca Uniunea Sovietica sa blocheze la ONU cele sase principii ale libertatii de navigatie pe Canalul de Suez. Generalul francez i-a prezentat lui Eden un adevarat complot: israelienii urmau sa invadeze Peninsula Sinai, oderindu-le astfel francezilor si britanicilor pretextul necesar unei interventii in egipt sub motivul opririi conflictului. Actiunile militare ale Frantei, Marii Britanii si Israelului urmau sa fie strans coordonate. Desi "Eden stralucea la aceasta propunere" - dupa cum isi aminteste secretarul de stat pentru Externe, Anthony Nutting - premierul britanic isi dorea o interventie "curata", astfel incat statele arabe sa nu afle ca Marea Britanie incita Israelul sa atace Egiptul13. Nutting, afland de acest plan de la Eden a incercat sa-l convinga sa nu-l puna in aplicare, iar in urma refuzului a demisionat14. Eden l-a chemat de la New-York pe ministrul de Externe Sewlyn Lloyd si i-a cerut sa abandoneze ideea unei solutionari a crizei pe cale pasnica. Pe 16 octombrie Eden si Lloyd au zburat la Paris unde s-au intalnit cu premierul francez Guy Mollet si ministrul de Externe Christian Pineau. Discutia s-a purtat doar intre cei patru oficiali in urmatorii termeni: francezii i-au intrebat pe britanici daca ar interveni in cazul in care Israelul ataca Egiptul si daca interventia ar fi necesara in zona Canalului de Suez. Eden a raspuns afirmativ la ambele intrebari. Detaliile au inceput sa fie discutate la Palatul Sevres pe 22 octombrie; din partea Complot anti-egiptean Israelului participau premierul David Ben-Gurion, care detinea si mandatul de ministru al Apararii, seful Statului Major Moshe Dayan si Shimon Peres, director general in Ministerul Apararii. Israelienii sperau ca la aceasta intalnire sa participe si Anthony Eden - insa premierul britanic s-a ferit sa se afiseze alaturi de israelieni, trimitandu-l pe ministrul de Externe Lloyd. Acesta insa a facut tot posibilul pentru a nu se ajunge la un acord - iar ministrul francez de Externe Pineau a zburat pe 23 octombrie la Londra pentru a-l contacta direct pe Eden in vederea indepartarii tuturor obstacolelor. In aceasta zi, francezii si israelienii au stabilit in lipsa britanicilor detaliile planului15. Pe 24 octombrie, la prima ora, Anthony Eden l-a convocat pe Patrick Dean, subsecretar de stat adjunct in Ministerul de Externe, caruia i-a facut o scurta prezentare a situatiei, sustinand ca "ar putea fi necesar ca cele trei tari sa actioneze in cazul in care Nasser devine o amenintare pentru canal sau in cazul in care canalul ar fi amenintat de ostilitatile israeliano-egiptene"16. In aceeasi zi Patrick Dean a zburat la Paris unde s-a intalnit cu negociatorii franco-israelieni care i-au prezentat un protocol conform caruia Israelul urma sa atace Egiptul, iar Marea Britanie si Franta urmau sa intervina pentru a opri conflictul si a asigura securitatea Canalului de Suez. Protocolul a fost semnat de premierul israelian Ben-Gurion, ministrul francez de Externe Pineau - in vreme ce Patrick Dean a ezitat, insa pentru a nu da loc la banuieli printr-o discutie telefonica cu Londra in pericol de interceptare a preferat sa semneze documentul ad referende, sub rezerva unei aprobari ulterioare din partea guvernului britanic. Eden nu a fost placut surprins de fixarea in scris a ceea ce putea fi numita o incitare la razboi - pe 25 noiembrie trimitandu-l pe Patrick Dean la Paris cu cererea ca francezii sa distruga exemplarul lor al protocolului. Ministrul francez Pineau a refuzat, sustinand ca in orice caz israelienii detin o copie. Exemplarul britanic a disparut din arhive, ultima data fiind vazut in mana lui Anthony Eden, cel francez a fost facut pierdut - ultima copie existenta, cea israeliana fiind facuta publica abia in 1996.

George DAMIAN