Mi-aduc aminte: cand, in 1983, a aparut "Jurnalul de la Paltinis", cazand ca un Tungus in apele statute ale ideologiei oficiale, marele poet care a fost si este Virgil Mazilescu mi-a spus, la o masa la Casa Scriitorilor (evident, toti, boemi sau nu, citisem "Jurnalul"): "Mie nu-mi place cartea asta. Ma irita. Prea e elitista. Insa trebuie sa recunosc ca-mi da o asa pofta de lecturi mari!..." Poate fara sa vrea, Mazilescu pusese un diagnostic exact: toate cartile lui Gabriel Liiceanu incita si fac pofta. Poti sau nu sa fii de acord cu opiniile autorului, poti sa-i devii "fan" sau adversar, dar nu poti un singur lucru: sa ramai indiferent. Scrisul sau e ca hartia de turnesol: dupa lectura, devii ori de-o culoare, ori de alta. (O coincidenta amuzanta: exact cand sfarseam fraza de mai sus, mi s-a terminat pasta albastra din pixul cu mai multe culori, asa ca in continuare voi scrie cu rosu...). Cu "Scrisori catre fiul meu" Gabriel Liiceanu revine la stilul epistolar. Paradoxal, desi "clasica", structura epistolara ofera mai multe libertati decat constrangeri. O constrangere ar fi ca trebuie sa-ti alegi cu grija "andrisantul": trebuie sa fie unul caruia sa i te poti marturisi in voie si care, de la distanta, sa-ti daruiasca nu numai increderea lui neconditionata, ci si sa te - cum sa zic? - "fertilizeze" estetic in propria-ti sinceritate. In cazul de fata, destinatar e fiul lui Gabriel Liiceanu, Stefan, aflat undeva departe, in Japonia. (Si-aici imi vine in minte secventa intru totul memorabila din "Usa interzisa", cand in tentativa sa de a-si reapropia afectiunea fiului-copil, tatal, aflat in Germania "untului", il perinda printr-un super-market de jucarii, invitandu-l sa aleaga orice pofteste; insa fiul ramane rece). Odata depasita aceasta prima constrangere a interlocutorului invizibil, scrisoarea e un "gen" care, asemenea stomacului de rechin, poate absorbi de toate: confesiune, portretistica, scene pur epice, anecdote, lirisme, dizertatii mai mult sau mai putin savante s.am.d. O droaie de libertati, asadar. De toate profita, cu mare arta, Gabriel Liiceanu. Oriunde ai deschide cartea, dai peste pagini splendide: portretul (exceptional!) al mamei, descrierea halucinantei slujbe-gospel dintr-o biserica baptista americana, savuroase - narativ! - retete de bucatarie, eseuri stralucitoare despre iubire, "celalalt", casnicie (in care - pornind de la un text al lui Derrida, dezgropat dintr-un program de sala parizian la "Romeo si Julieta" - carnatia ideilor e desavarsita, aproape feminina). Mai putin izbutite, ramanand totusi in limitele decentei, imi par randurile despre ritualul ablutiunilor matinale. Dar, ma rog, cu "ego"-ul expandat al autorului nu te pui... Nu sunt eu cel chemat sa spuna in ce masura Liiceanu este sau nu un "boier al mintii"; insa un aristocrat al scrisului, cu siguranta, este. O spun cu mana pe inima.

Ioan GROSAN