Pentru generatia mea, poate chiar mai mult decat facultatea propriu-zisa, "Echinoxul" a insemnat cu adevarat o scoala - acea sobra, temeinica scoala ardeleana, care te-nvata sa iei lucrurile - in speta si-n ultima instanta, valorile "totdeauna in serios", asta fara a exclude si componenta "scolii ludice" (daca-mi este permis a ma autocita...) a fiecarei existente. In incaperea cu aspect monahal (singura, de altfel) ce gazduia redactia am trait ca pe o alta lume, ca intr-o oaza ferita de intruziunile mizerabile ale ideologiei oficiale, ale politicului, ale presiunilor de tot felul. Aici ne simteam realmente liberi. Si acesta cred ca este meritul fundamental al triumviratului Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic (tutelat din umbra de figura luminoasa a profesorului Mircea Zaciu): de a ne educa in spiritul respectarii si cultivarii valorilor estetice si morale, in mijlocul unui timp ce punea prea putin pret pe ele. Si de-aici si adversitatile, betele-n roate si interdictiile, nu putine, ale oficialitatilor. Mi-ar trebui toata aceasta ultima pagina doar pentru a insira numele si o parte din operele celor care s-au perindat de-a lungul anilor pe la "Echinox". Asta deoarece initiatorii revistei (si cum l-am putea uita oare pe Eugen Uricariu, primul ei redactor-sef?) au avut, printre altele, inteligenta de a deschide pagini si pentru colegii nostri de limba maghiara si germana, astazi "aproape toti" figuri de prim rang in literaturile respective. Pentru ca a fi echinoxist e o marca de noblete, recog�noscibila oriunde, asa cum sunt etichetele marilor sampanii frantuzesti. Asa ca, echinoxisti, oriunde v-ati afla, "La Multi Ani!"

Ioan GROSAN