Neamul Sturdzestilor isi face intrarea stralucita in istoria romanilor in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prin Ionita Sandu Sturdza, (Domnitorul Moldovei in anii 1822-1828) si Mihail Sturdza (Domnitorul Moldovei in anii 1834-1849). Mihai Dimitrie Sturdza, distinsul stranepot al Domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, s-a mandrit dintotdeauna cu genealogia istorica a familiei, ceea ce i-a adus mari necazuri pe vremea comunistilor. El a fost dusmanit si incarcerat de comunisti, cel putin din doua motive: datorita originii sale princiare si, ceva mai grav, din pricina scarbei sale dovedite fata de regimul comunist. In 1952, securistii ii confec�tioneaza o poveste complo�tista si-l arunca dupa gratii. Dupa ce e eliberat, reuseste ca prin minune sa termine Facultatea de Filologie din Bucuresti, si in 1963, o a doua minune ii schimba viata si destinul: paraseste Romania. La Paris, devine diplomat al Institutului de Stiinte Politice si interpretul oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei generalul Charles de Gaulle si Valery Giscard d'Estaing. Romanii din tara i-au auzit glasul si opiniile, intre 1986-1995, pe calea undelor, ca redactor al "Europei Libere". In acesti ani, lucrarile sale istorice i-au fost tiparite la Paris, M�nchen, si Bucuresti, intre ele, monumentala lucrare "Marile familii ale Greciei, Albaniei si Constantinopolului", "Enciclopedia istorica, biografica si genealogica a familiilor boieresti din Moldova si Tara Romaneasca" si "Romanii intre frica de Rusia si dragostea de Franta". In jurul Unirii Principatelor

		Istoricul si jurnalistul Mihail Dimitrie Sturza

Eruditul istoric a avut bunavointa sa-mi ofere aceasta ultima lucrare, deosebit de importanta pentru cunoasterea unor adevaruri ale istoriei romanesti. M-a frapat de la inceput unghiul original al abordarii de catre istoricul Sturdza a istoriei Unirii Principatelor: frica de Rusia a romanilor din ambele tari romanesti, Moldova si Valahia. Se stie ca la inceput, din interese pragmatice, urmarind slabirea autoritatii Turciei, Rusia a sustinut principiul Unirii Principatelor, ca ulterior, dupa 1864, sa-si schimbe atitudinea. Rusia vedea in statul dunarean, unit si liber, imaginea propriei ei infrangeri si neputinte, observase si marele istoric Nicolae Iorga. Istoricul arata ca la 8 martie 1856, dupa infrangerea ei in Razboiul Crimeii, contele rus Orlov sprijinise in numele Rusiei, la Congresul de la Paris, proiectul de Unire a Principatelor, proiect prezentat de Imparatul Napoleon al III-lea si de Cavour in numele principiului nationalitatilor. Acest proiect favorabil romanilor era agreat de Tarul Rusiei deoarece el considera ca Unirea romanilor va slabi Turcia si-i va dezbina pe invingatorii ei din ajun. Trei mari puteri se opuneau proiectului: Turcia, puterea suzerana a Principatelor, Anglia - aparatoarea integritatii Imperiului Otoman si Austria, care includea intre granitele imperiului ei multi romani printre supusii ei. In jurul chestiunii romanesti diplomatia europeana, ruseasca si otomana facea si desfacea planuri. O misiune de informare europeana se deplaseaza in Principate si constata dorinta romanilor de pe ambele maluri ale Milcovului de a trai reuniti sub acelasi guvern. Declaratiile Divanurilor de la Bucuresti si Iasi influenteaza Conferinta de Pace de la Paris care ofera o anumita satisfactie partiala acestei dorinte de Unire. Istoricul Sturdza numeste doua dintre institutiile comune pentru ambele Principate aprobate la Paris: Comisia Centrala de la Focsani si Inalta Curte de Justitie. La 22 mai 1858, generalul Pavel Kiselev, ambasadorul rus la Paris anunta sprijinul tarii sale pentru Unire. Dar drumul catre realizarea acestei sfinte aspiratii romanesti ma e presarat cu greutati. La 19 august 1858, reprezentantii Rusiei, Frantei, Angliei, Prusiei, Austriei, Turciei si Sardiniei au semnat "Conventia" care consfintea... suzeranitatea Portii Otomane asupra Principatelor Romane. "Conventia" deschidea insa si o fereastra a sperantei: garanta autonomia interna a Principatelor si dreptul de a se administra fara nicio ingerinta straina. Era oficializata si denumirea de "Principatele Unite". Asa a fost posibila indoita alegere a Principelui Alexandru Ioan Cuza, in ianuarie 1859, initiativa marilor romani ai vremii, cu urmari decisive in istoria independentei Romaniei. Marile Puteri nu prevazusera stratagema romaneasca, si au fost nevoite sa confirme, la 6 septembrie 1859, alegerea lui Cuza. Nici Turcia nu a putut sa refuze ratificarea istoricei alegeri romanesti. Dar pana la fuziunea completa intre Moldova si Valahia - Tara Romaneasca) va mai curge apa multa pe Dambovita. Rusii schimba foaia Tarul rus si responsabilii de la Moscova nu au vazut cu ochi buni aparitia unei tari care stia sa-si apere demnitatea si independenta. Corespondentul ziarului francez "Le Monde" scria la 6 august 1864 ca Rusia abia asteapta motiv "sa se napusteasca asupra Romaniei, asa cum s-a napustit asupra Poloniei, sub cuvant sa-i asigure transformarea interna". Iata, scria ziarul francez, ca o tara mica pe care a crezut ca o inabusise prin intrigile sale, ca a corupt-o cu aurul sau, isi ingaduie sa urmeze o alta politica, sa asculte alte sfaturi, intr-un cuvant sa traiasca. Fata de o crima de lezmajestate comisa impotriva Rusiei, Rusia nu poate trece fara sa aduca moarte; ea ucide oamenii si popoarele oriunde pune piciorul. Romania vrea sa traiasca, de aceea in planurile Rusiei, Romania este condamnata de pe acum". Politica ruseasca fata de domnitorul Carol de Hohenzollern devenise extrem de ostila, dar trupele rusesti nu mai aveau cum sa intervina in treburile interne ale tarilor romanesti. Chiar daca l-au dispretuit pe domnitorul roman de spita germana, rusii au fost nevoiti sa se impace cu noua stare politica. Sturdza se sprijina pe documente atunci cand face elogiul curajului si iscusintei politicienilor romani ai epocii care au desavarsit unitatea statala romaneasca. Ei au fost si mari diplomati, pentru ca dupa ce au profitat din plin de conjunctura europeana de dupa infrangerea ruseasca din 1856, au avut bunul simt, dupa 1867, sa treaca sub tacere esecul uneltirilor rusesti si chiar sa dea Rusiei unele satisfactii. Ursul de la Rasarit, ramanea aceeasi dihanie periculoasa care nu trebuia zgandarita prea mult. "Zilele traite" ale istoricului Aceeasi vehementa alimentata de o cercetare istorica serioasa se regaseste in paginile de istorie recenta. Sunt "Zilele traite" ale istoricului, si indiferent daca scrie despre "Istoriografia comunista vazuta de postul de radio Europa Libera", de "Caderea comunismului deplansa de mostenitorii marxismului", sau de "Sfarsitul posturilor de radio americane la M�nchen", Sturdza ramane acelasi aristocrat al adevarului istoric. Nu acuza direct, ci aluziv. Constantin Paraschivescu-Balaceanu a fost avocatul apararii sau informatorul acuzarii? Istoricul nu raspunde direct, dar relateaza, asa, parca in treacat, ca maresalul Ion Antonescu, aparat de acest avocat, a fost executat prin impuscare; liderul taranist Iuliu Maniu, aparat de acelasi avocat a murit in temnita; printesa Eleonora de Wied, nepoata reginei Carmen Sylva, uitata in Romania de catre familia regala la plecarea precipitata de dupa abdicarea lui Mihai I la 30 decembrie 1947, si "aparata" de acelasi Paraschivescu-Balaceanu, si-a sfarsit zilele tot in inchisoare. Pluteste deasupra acestor condamnari suflul otravit dintotdeauna al Moscovei imperiale, fie ea tarista sau kaghebista... Marile Puteri nu au prevazut stratagema romaneasca si au fost nevoite sa confirme alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Tesu SOLOMOVICI