Cristian UNTEANU 

Nu este o intrebare inutila caci, dupa cum se poate vedea din declaratiile publice in urma multiplelor runde de negocieri, problema centrala a partidelor politice din Romania este nominalizarea premierului. Situatie normala pana in momentul in care, la fel de firesc, ar trebui - macar de ochii lumii - sa poata fi facuta vreo diferentiere intre programele sau macar liniile de forta ale viitoarei guvernari. Si asta pe baza solutiilor de guvernare eficienta rezultate din platformele ideologice specifice fiecaruia dintre partide. Ori tocmai despre asta nu este vorba. Pentru observatorii externi, este absolut limpede ca valul crizei economice profunde urmeaza sa atinga si Romania, acum inca oarecum excentrica in raport cu tendintele care au ridicat la maximum gradul de alerta al tuturor organismelor internationale si structurilor de putere din tarile dezvoltate. In functie de specificul national, au aparut si o multitudine de solutii, de la interventia in forta a statului, prin nationalizarile unor organisme bancare sau micsorarea TVA, pana la planul american propus de Obama in cea mai pura traditie a lui Keynes, adica promovarea unor investitii majore de stat in sectoarele cele mai afectate de criza, in primul rand in constructii. Intre timp, a aparut si planul european anticriza, un pachet interesant care combina posibilitatea acceptarii temporare a unei cresteri a deficitului bugetar national peste 3% cu cea de adoptare a unor solutii care sa vina in sprijinul categoriilor cele mai defavorizate, prelungind perioada legala de somaj, odata cu adoptarea unor masuri directe de ajutor financiar pentru intreprinderile aflate in dificultate. Pentru politicienii nostri, aceste probleme nu exista. Singura intrebare, precum si singura batalie, este sa castige cu orice pret fotoliul de Prim-Ministru. Dupa aceea, mai vedem, asta fiind, de fapt, esenta problemei pe care o pune clasa politica din Romania. Batalia din acest moment este, de fapt, goala de continut, atata timp cat niciunul dintre candidati nu a iesit cu ceea ce este intr-adevar necesar tarii noastre, adica o viziune pe termen mediu si lung, in acord cu prioritatile spatiului in care ne definim existenta, cel euro-atlantic. Diferenta dintre actuala nemiloasa batalie pentru ciolan si ideea de buna guvernare este uriasa si persistenta in prima varianta tinde sa ne duca si mai departe de momentul corelarii reale cu mecanismele europene. Rezultatul nu se va vedea imediat. Cel mai probabil va fi vizibil cu ocazia urmatoarei runde electorale, cea a alegerilor din 10 iunie pentru Parlamentul European. Daca situatia actuala se prelungeste, daca va deveni din ce in ce mai evident ca nu exista platforme politice distincte insotite de solutii de guvernare solide, atunci riscul enorm este ca dezinteresul cetatenilor sa fie si mai mare decat cel manifestat acum prin cel mai ridicat grad de absenteism din istoria Romaniei de dupa 1989. Ceea ce ar insemna o adancire si mai profunda a clivajului intre viata reala si preocuparile cetatenilor si clasa politica, o indepartare de facto a cetatenilor de forurile de decizie care, teoretic, ar trebui sa le reprezinte vointa manifestata prin vot democratic. Sigur ca functia de Prim-Ministru este o miza foarte mare in orice negocieri post-electorale. Dar nu ar trebui sa fie singura pentru ca, in mod normal, fiecare dintre partide ar fi trebuit sa prezinte public propriul program de guvernare si solutiile concrete anticriza, precum si echipa pe care o propune in vederea realizarii acestor obiective. De ce nu le avem? Pur si simplu pentru ca, de ani si ani de zile, politicienii au vazut ca, de fapt, se poate guverna aproape oricum, in orice formula dreapta-stanga, componenta ideologica fiind acolo doar fiindca asa trebuie la europeni. Pe ce baza de identitate politica a solutiilor sociale, economice si de securitate se va face urmatoarea alianta? Mi-e teama ca nici cei care negociaza acum n-au nici cea mai mica idee asupra raspunsului...