Profesorul D. Micu, o personalitate marcanta a culturii noastre, este inainte de toate un om discret, politicos (excesiv de politicos pentru epoca noastra), un om de cuvant, pe scurt - cum se spunea mai demult si se spune din ce in ce mai rar azi - un om de bine. Mie imi place formula din urma si, ori de cate ori vreau sa definesc un spirit drept si un caracter rectiliniu - zic despre el ca este un om de bine. Un confrate m-a admonestat intr-o zi spunandu-mi ca omul de bine nu reprezinta o categorie morala, nici nu marcheaza un grad superior de inteligenta fata de omul, in genere, care poate fi o data rau, alta data plin de bunatate si scaparator de inteligent. Las aceste speculatii fara raspuns si raman la ceea ce cred: "omul de bine" este, in inteles clasic, un om moral si un spirit care respecta in ceea ce face valorile umanismului european. Profesorul D. Micu, ca sa revin la el, este, zic, un critic si un istoric literar solid si pasionat, un suflet in esenta liric si, de imi este ingaduita aceasta indiscretie, pot spune despre el ca este un spirit religios. Ii place singuratatea, evita grupurile literare, nu-i un tribun, este, in schimb, un lector atent, "inrait" - in sensul ca de peste 60 de ani, daca nu mai mult, nu face decat sa citeasca si sa scrie despre ceea ce citeste. Se poate inchipui o povara mai binefacatoare, o ispasire mai bucuroasa? Se poate, desigur, imagina si suferinte mai mari, chinuri mai acerbe, dar chinul criticului si istoricului literar - asa cum il intruchipeaza acest ardelean bland si invrednicit de Dumnezeu - este o lunga si acceptata ispasire a spiritului. L-am cunoscut ca tanar asistent la Universitatea din Bucuresti pe la jumatatea anilor '50. Un tanar, repet, timid, ezitant, cu fata usor panicata, acoperita in parte de o pereche de ochelari cu rama groasa, in fine, un orator cu un puternic accent ardelenesc. Nu avea, in mod evident, calitati oratorice, discursul sau didactic era cam impleticit, dar ideile lui erau interesante. L-am simpatizat de la inceput si, dupa ce am incheiat studiile, m-am imprietenit cu acest tanar si autentic intelectual venit din nordul Transilvaniei. Stia multa carte si, fapt important, nu arata aroganta si nu facea caz, cum fac de regula profesorii, de stiinta lui. Care, fie vorba intre noi, este deseori relativa si, oricum, niciodata stiinta profesorului nu este incheiata, definitiva. Profesorul invata mereu, el trebuie sa tina pasul cu sensibilitatea si curiozitatea elevilor / studentilor sai si, de aceea, trebuie sa citeasca poemele si romanele pe care le citesc ucenicii sai pentru a putea raspunde interogatiilor pe care ei le pun. Cum putem defini un bun profesor? - intreba odata celebrul profesor si psihiatru Lacan... Parerea lui este ca profesorul bun este acela care da elevului sau raspunsul pe care acesta din urma este pe cale sa-l formuleze... D. Micu mi s-a pArut, ascultandu-l in Amfiteatrul Odobescu, un asemenea tip de dascal, venit pe filiera scolii ardelenesti. Traversam o istorie rea si el, educat in adolescenta la scolile iezuite, stia sa-si tempereze mesianismul funciar si sa-si mascheze, mi se parea, fondul religios al fiintei. A scris mult, si multe dintre studiile sale (acela despre gandirism, despre modernismul romanesc, despre G. Calinescu sau despre varstele interioare ale operei lui Arghezi si Blaga etc.) sunt esentiale. Istoria literaturii, cuprinzand inceputul secolului XX, este, tot asa, printre cele mai substantiale pe care le avem. Reabiliteaza, in fapt, o epoca literara peste care critica romaneasca trecuse repede. D. Micu scrie despre toti autorii, mari si mici, in stilul lor meticulos, responsabil si binevoitor. Pentru a avea o informatie literara exacta poti sa-l consulti cu incredere. Mircea Zaciu observa bine in critica lui D. Micu "o bucurie a descoperirii". Este, cred, semnul vocatiei critice autentice. MA Intorc la omul de bine D. Micu care, intr-un moment dificil pentru mine, la sfarsitul studiilor universitare, mi-a aratat intelegere si simpatie, dandu-mi astfel curajul de a nu abandona ambitia de a deveni critic literar, intr-o istorie cu totul nefavorabila acestei discipline. O disciplina care cere, inainte de orice, libertatea spiritului si puterea de a judeca drept opera literara. Ii urez sa-si duca mai departe, cat timp destinul ii va ingadui, povara bucuroasa a lecturii si suferinta izbavitoare a scriiturii. Dar, mai ales, ii doresc sa aiba, in continuare, taria de cuget de a ramane in singuratatile varstei un om de bine, cum a fost pana acum.

Eugen Simion