Cimitirele pot fi si o carte de istorie si-a zis istoricul Cornel-Constantin Ilie; el a umblat pe aleile funerare de la Bellu si din alte locuri de ingropaciune, a adunat vorbe scrijelite pe pietrele de mormant, istorii reale si legende. A constatat ca, in cele mai multe cazuri, moartea este adusa de boala, adesea insa de calau sau de asasini tocmiti, se poate muri de gloante ideologice ca Nicolae Iorga, I.G. Duca sau Virgil Madgearu, moartea poate sa vina pe neasteptate (Printul Gheorghe Bibescu, Ionel Bratianu) sau dupa o lunga agonie (Cezar Bolliac, Gala Galaction), se poate muri in exil (Mircea Eliade, Emil Cioran, domnitorul Constatin Brancoveanu), in inchisoare (Iuliu Maniu, Mircea Vulcanescu, Lucretiu Patrascanu), in chinuri groaznice (Horia, Gheorghe Doja, Baba Novac) strivit de beton la un cutremur (Toma Caragiu) sau la un ospiciu, lovit in cap de piatra aruncata de un nebun (Mihai Eminescu). Blestem fara de noima Nicolae Balcescu, revolutionarul de la 1848, a trecut in vesnicie la 29 noiembrie 1852, fiind ingropat intr-o groapa comuna din Cimitirul Capucinilor din Palermo. Avea premonitia mortii apropiate cand, slabit de puteri, din pricina varsaturilor de sange provocate de boala de plamani, ii scria prietenului sau Ion Ghica: "Sanatatea mea s-a dus si nu cred ca o mai redobandesc". Nu i-au fost gasite nici pana astazi osemintele pentru a fi reinhumate in pamant romanesc. Un blestem fara de noima cade pe capetele unor romani, care chiar daca se numesc Ion Antonescu sau Nicolae Ceausescu nu le-a fost dat sa-si gaseasca odihna de veci intr-un colt de pamant. Domnitorul Constantin Brancoveanu a avut, post mortem, onoarea ca osemintele sale sa fie reinhumate in Biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitoria sa. Istoria povesteste ca in urma urzelilor Cantacuzinilor, domnitorul Tarii Romanesti, acuzat de "hiclenie", e mazilit si chemat la Istanbul. Luni la rand, el a fost chinuit in inchisoarea "Celor 7 turnuri", pentru a dovedi unde-si ascunde bogatiile. La 15 august 1714, chiar in ziua in care implinea 60 de ani, domnitorul, cu cei patru fii ai sai si ginerele Ianache Vacarescu, sunt purtati desculti si numai in camasa, ca talharii de rand, pana in Piata Ialichiosc, unde sunt decapitati. Cel mai mic dintre copii, Matei, in varsta numai de 11 ani, vrea sa se arunce la picioarele sultanului, cersind salvarea prin trecerea la mahomedanism. Tatal il invata insa ca-i mai bine de o mie de ori sa-si dea viata decat sa renunte la credinta stramoseasca. El le spune: "Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce-am avut in aceasta lume. Cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele in sangele nostru". Capul copilului cade, si dupa el e decapitat, ultimul, domnitorul Brancoveanu. Calaii le arunca trupurile in Bosfor, iar capetele martirilor infipte in prajini sunt asezate la portile Palatului sultanului. Ulterior, cadavrele culese din ape, sunt ingropate in taina pe insula Halke din Marea Marmara. Abia sase ani mai tarziu, osemintele Brancove�nilor vor fi aduse in tara. Nici domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir nu i-a fost harazit sa moara acasa. Desi bolnav, in 1722, el e nevoit sa-l insoteasca pe Tarul Petru I in Caucaz. Ramane o vreme la Astrahan sa mai prinda puteri si abia in anul urmator se opreste la mosia sa Dimitrovka, de langa Moscova. Ar vrea sa revina in Moldova, dar diabetul il razbeste. Moare la 21 august 1723, trupul imbalsamat e depus la Manastirea greceasca Sf. Nicolae din Moscova. Doua secole mai tarziu, in 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reinhumate in Biserica Domneasca "Trei Ierarhi" din Iasi. Pe lespedea mormantului sta scris: "Aici, intors din lunga si prea greaua pribegie infruntata pentru libertatea tarii sale, odihneste Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei". O soarta asemanatoare il loveste si pe marele nostru scriitor Ion Luca Caragiale, care moare pe meleaguri straine. Parasise Romania dezgustat si traia la Berlin, unde mostenise o ruda. La 8 iunie 1912, la capataiul ilustrului dramaturg se aflau Tuski-sotia, Mateiu-fiul si Cella Delavrancea. Caragiale e in forma, spune ghidusii, amuza. A doua zi, dimineata, sotia il gaseste fara viata, cazut din pat. Este ingropat la Cimitirul protestant din Schoeneberg-Berlin. Cateva luni mai tarziu, la cererea vaduvei, osemintele au fost aduse in tara si reinhumate la Cimitirul Bellu. Epitaful lui Caragiale suna ca un avertisment pentru cei care intentioneaza sa-si paraseasca tara natala: "Fii sa cultivati poporul, ca un pom fara radacini nu poate trai". Morti pe pamant strain Nicolae Brancusi, George Enescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade isi au mormintele in pamanturi straine. Pe mormintele lor sunt scrise vorbe pline de talc. De pilda, pe piatra de mormant a lui Eugen Ionescu sta scris: "Prier le je ne sais qui. J'espere: Jesus Christ". Intreprind ceva autoritatile noastre statale pentru a le reinhuma oasele in locurile lor natale? Mor acesti oameni minunati si in ultimele lor clipe de viata mai lasa mostenire celor care ii inconjoara un semn de suflet, o vorba memorabila. Actorul George Vraca, idolul Bucurestiului inter si postbelic, cateva clipe inainte de a expia, la 17 aprilie 1964, marturiseste: "Am murit de multe ori pe scena. Ce pacat ca mor acum cu adevarat. Abia acum asi sti sa le arat oamenilor ce inseamna a muri. Nu cum am facut eu pana acum". In inchisoare, filozoful Mihu Vulcanescu, inainte de a-si da duhul, se teme de izbucnirea unui razboi intre romani, dupa prabusirea comunismului. Cu limba de moarte el rosteste indemnul crestin: "Sa nu ne razbunati". Iar maresalul Ion Antonescu lasa posteritatii intreaga amaraciune a unei vieti tradate: "Iar tie, ingrat popor roman, nu-ti va ramane nici cenusa trupului meu". Justinian (Ion Marina), al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane si primul Patriarh instalat in anii comunismului, despre care se spune ca s-a incercat otravirea sa pentru ca s-a opus unor legi comuniste, a fost inmormantat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti. Pe crucea mormantului, Patriarhul a cerut sa fie inscriptionat: "M-am luptat lupta cea buna. Credinta am pazit. Am ajuns la capatul drumului vietii. De-acum incolo, m-asteapta rasplata dreptatii pe care mi-o va da Domnul, Judecatorul cel Drept in ziua aceea". Delicatul poet Nicolae Labis, strivit de un tramvai, in timpul agoniei pe un pat de spital, a dictat ultimele vorbe devenite suflare poetica: "Pasarea cu clont de rubin/ S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat./Nu mai pot s-o mangai./ M-a strivit, pasarea cu clont de rubin./ Iar maine, puii pasarii cu clont de rubin? Ciugulind prin tarana/ Vor gasi poate urmele poetului Nicolae Labis/ Care va ramane o amintire frumoasa." O cruce maramureseana sta la capataiul unui alt poet urias al scrisului romanesc, Nichita Stanescu, mort la 13 decembrie 1983. Se implinesc 25 de ani de la disparitia sa, si n-a mai apucat sa se vada Laureat al Nobelului, premiu la care fusese propus. Stia ca Doamna cu coasa e in preajma sa. Si a scris: "Anul care urmeaza sa vina nu mai vine/ si nu va mai veni niciodata..."

Tesu SOLOMOVICI