Gyumri, oras din Armenia (fost Leninakan), 7 decembrie 1988. Un muget apocaliptic, venit din maruntaiele pamantului a facut sa incremeneasca toate ceasurile. Apoi, cutremurul si nimic n-a mai fos ca inainte. Ruine si durere si disperare. "Toti ai mei au murit la cutremur" Cateva zile, supravietuitorii au mai tras nadejde ca-si vor gasi in gramezile de moloz rudele disparute, inca vii. Intr-un tarziu, au renuntat si au inceput sa curete urmele dezastrului. Asa l-au gasit pe Artur. "Nu prea stiam ce era cu mine. Amortisem, dar auzeam cum taie cu drujbele sarmele groase care-mi intrasera in picioare. Mi-au pus pe urma o carpa neagra pe ochi si m-au scos la lumina." Un miracol, au spus cei mai multi, vazandu-l pe adolescentul maruntel scos de sub ruine, cu inima inca batand. Trupul ii era zdrobit, mai multe fiare contorsionate ii strapunsesera muschii mem�brelor, mana stanga ii era ca si pierduta, dar traia. Avea doar 18 ani cand s-a intors printre oameni. Abia mai tarziu a aflat ca nimeni din familia lui nu supravietuise, nici parintii, nici fratele, dar inca nu sosise momentul sa se gandeasca la situatia sa de om singur pe lume. Astfel a inceput o incredibila odisee, care l-a adus, de aproape zece ani, in Romania - victima a unor jocuri periculoase ori a hazardului. Cand a fost scos prima data din Armenia, totul era foarte tulbure, se vorbea despre o "arma seismica" folosita de rusi sa tempereze spiritele aprinse in razboiul din Nagorno-Karabach, dar si despre explozia unui urias depozit de munitie subteran, tot al "marelui parinte al popoarelor". Apoi, evenimentele s-au derulat astfel incat, pentru el, tragedia de la Gyumri a ramas istorie. Din spital, la sectia de politie In camaruta de vreo 15 metri patrati, are un pat pliant, o masa cu un scaun, plus doua fisete metalice pe post de mobilier. Ar avea dreptul, conform legislatiei pentru refugiatii cu probleme de sanatate foarte grave, la o locuinta numai a lui, totusi el se declara multumit, altii n-au nici macar atat. Imi spune ca se-ntelege de minune cu directorul Centrului, Nitu, ca si cu ceilalti politisti, de la care primeste din cand in cand mancare. Daca se gandeste cumva sa se intoarca acasa? Deloc! Nu numai ca nu mai are pe nimeni acolo, dar i s-au facut multe necazuri, in mod gratuit, aproape pretutindeni, unde s-a aflat. Totul a pornit de la o promisiune de ajutor, pe care fostul presedinte Levon Ter-Petrosian i-o facuse pe cand era internat intr-un spital din Erevan. Promisiune uitata, timp in care tanarul a fost dus de Crucea Rosie, pentru operatii dificile, in Rusia, Anglia, Cehia, Polonia. In cursul unui asemenea drum, intamplarea a facut sa-l reintalneasca pe presedinte si sa-i reproseze "amnezia". La schimbul de replici dur au asistat si cativa jurnalisti straini, iar dupa cateva zile, un articol cu acest subiect, publicat intr-un ziar polonez, a inflamat autoritatile armene. "Am fost luat noaptea din spitalul Rasdan, fara mandat, dus la o sectie de politie si interogat. Ce cauta poza mea in ziar, de ce e amestecat numele presedintelui, iar cand eu l-am impins pe politistul care devenise agresiv, m-a lovit si mi-a rupt clavicula stanga. Cred ca s-au speriat, fiindca de dimineata mi-au dat drumul. Nu m-au dus inapoi, la spital, m-au lasat doar sa plec", isi aminteste Artur si ochii i se ingusteaza a furie. De altfel, cu o anume teama a ramas si el, motiv pentru care ne-a rugat sa nu-i folosim in articolul de fata numele real si sa nu apara fotografiat in ziar. Isi face putin de lucru prin camera, amintindu-si ca ne�numaratele sale operatii se alatura unei malformatii cardiace, care l-a facut pe un medic sa-l intrebe foarte circumspect: "Dumneata esti de pe planeta asta?", dar si unei hepatite, de care a scapat teafar. Totusi, in mod paradoxal, nu sanatatea pare sa-l preocupe cel mai mult, ci pribegia sa fara sfarsit. "Cand am plecat ultima data din tara, un lucrator de la cancelaria presedintelui mi-a spus ca ei ma ajuta, dar sa uit tot si sa nu ma mai intorc", imi spune, cu amaraciune. A plecat, dar necazurile nu se terminasera. Nu intelege nici azi de ce. Se afla in Sofia, un cunoscut ii promisese sprijin pentru a ajunge in Vest, chiar prin intermediul ambasadei, cand lucrurile au luat o intorsatura nedorita. "S-a vorbit la telefon cu cineva din tara, nu stiu ce, dar au venit doi barbati si m-au urcat intr-o masina, ca sa ma duca la aeroport. Credeam ca plec in Ungaria, dar pe drum, soferul mi-a spus ca-i pare rau pentru mine, fiindca eram trimis la Erevan, cu avionul de la ora 15.30. L-am sunat pe prietenul meu si, asa cum m-a sfatuit, la primul semafor am fugit. Tot cu ajutorul lui, a doua zi am putut sa plec cu autocarul in Ungaria. Am vrut sa primesc statut de refugiat la ei, dar nu am reusit si asa am ajuns la Londra, printr-o organizatie umanitara." Artur se opreste, imi pune in fata un dosar si incepe sa-mi explice de-a valma ce reprezinta fiecare document, fiecare adresa, legandu-le de persoane, institutii, impre�jurari care au lasat urme mai mult sau mai putin adanci in viata lui. Refugiat in Romania Constat ca gazda mea de cateva ceasuri vorbeste bine romaneste. Imi spune ca se descurca si in ceha, si in polona, nemaidiscutand despre rusa si engleza. Insa, oriunde a ajuns, tot langa armenii lui s-a simtit cel mai bine. Aici, pe majoritatea ii intalneste duminica, la biserica. Iar ei il ajuta cum pot. Vartan si Levon, Artur, Karen, Sako, Tigran, sau parintele Bogdan, fara ei poate ca acum nu am mai fi stat de vorba. Adevarul e ca in Romania a primit statut de refugiat foarte repede. Are si un ajutor special, banesc, dar la cat il costa medicamentele, abia daca-i mai ramane o suma derizorie; eventual, sa-si cumpere mancare, doar trebuie cumva sa traiasca, nu? Observ discret ca, tot rasfoind prin hartii, isi ajuta bratul stang cu cel drept, mai sanatos. Il rog sa-mi vorbeasca despre spitalele ro�manesti, cu o unda de speranta ca nu va fi nimerit niciodata in "culisele" sistemului. A primit si ajutor, dar... "Nu ma mai operez in Romania. Voi stiti mai bine asta: pana nu dai spaga, nu prea ai parte de ingrijire in spital. Un medic mi-a zis ca ma opereaza, dar sa-i dau patru milioane. A platit pentru mine un prieten. La Floreasca, m-a intrebat alt medic daca pot sa-mi misc mana asa: si si-a frecat degetul mare de aratator, apoi mi-a spus ca pleaca in concediu si are cheltuieli mari." Artur nu se plange, nu reclama. Doar constata si se revolta in el insusi. Imi spune ca ar trebui sa faca balneoterapie pentru recuperare. Pe hartie, da, face, dar in realitate isi macina tineretea in camaruta de 15 metri patrati si suporta chinul manelelor care urla dinspre blocul prapadit, de alaturi, plin de tigani. E tare suparat si pe cei de la organizatia ARCA, pe cei de la UNHCR, care i-au refuzat ajutorul pentru medica�mente si trimiterea in strainatate, pentru a fi operat. "M-au facut sa sufar mai mult decat la cutremurul din Armenia." Rabda, dar nu accepta. Spera. Spre sfarsitul lui decembrie, iarasi cu sprijinul Crucii Rosii, va merge sa faca alta operatie, in Suedia. Poate ca nu va mai avea nevoie de altele. Si poate ca pe urma va incepe si el sa traiasca, sa-si traiasca viata, cu-adevarat. Aici ori in alta tara, doar e un cetatean european autentic. Si, la urma-urmei, niciodata nu e prea tarziu.

Foto si text: Adrian-Nicolae POPESCU - adrian.popescu@ziua.ro