In sala arhiplinA, mai ales de tineret, lansarea, organizata de revista TANGO si dirijata de scriitorul Geo Serban si redactorul sef Alice Nastase, s-a transformat repede intr-un dialog/confesiune despre dragoste, arta, impliniri, deziluzii, resemnari si adversitati, pornind chiar de la marturisirea ca "nu ma plang, am iubit si am fost iubita, m-am bucurat de recunoastere dar am avut parte si de marginalizari". Nu i s-a iertat, de buna seama, faptul ca in tinerete, ea si Vladimir Colin, primul ei sot, erau comunisti ilegalisti, beneficiind apoi de avantajele acelei epoci. Numai ca poeziile Ninei, din cartea de debut "La scara 1/1" (1947), au fost considerate decadente, iar autoarea "formalista", chiar daca incerca sa-si schimbe timbrul si tematica. Drept care, in anii '50, s-a refugiat in literatura pentru copii, aparandu-i volumele de versuri "Nica fara frica", "Printul Miorlau" si "Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru", timp in care a tradus din opera lui Maiakovski si a compus mai multe piese pentru pian si vioara. La adevarata ei vocatie, de poeta, a revenit dupa doi ani "de seceta" petrecuti in satul boemei acelei vremi, 2 Mai, cand a scris poezii despre natura si iubire. Era perioada in care-l cunoscuse pe scriitorul Al. I. Stefanescu, numitul ALI, care a fost marea ei dragoste, casnicia lor durand 36 ani, pana la moartea acestuia... Alaturi de el, a trait cea mai mare dezamagire in plan politic/ideologic, dandu-si seama ca idealul comunist, utopia in care a sperat, s-a transformat in minciuna si dictatura. Cu toate ca revenise in prim-planul scriitorimii noastre, isi dadea seama de saracia limbii de lemn a acelei epoci. Si a venit o Intrebare din salA: "Cum de vorbiti atat de bine romaneste, dupa atatia ani petrecuti in America si publicand chiar si in limba engleza?". Si a venit raspunsul: "Dupa ce am cerut azil politic si mi s-a acordat, m-am trezit ca nu stiu ce voi face acolo, adica sa raman o anonima, ceea ce nu-mi este in fire. Cu toate ca in tara fusesem uitata si ignorata, dupa 1990, am continuat sa scriu poezie in patria limbii romane, cum spunea Nichita Stanescu, chiar daca nu colaboram la publicatiile romanesti de acolo. Noroc cu cativa prieteni englezi si americani, care imi traduceau poeziile si le publicam in revista de prestigiu "The New Yorker". Dupa 10 ani de travaliu, am inceput sa scriu direct in engleza, dar tot in romaneste gandesc si scriu, chit ca acum, la batranete, sunt casatorita cu un american sadea, fost director artistic al Filarmonicii din Brooklyn, aici de fata".... De faTA era Si vechiul meu prieten, istoricul si criticul literar M.N. Rusu, care de curand a implinit 70 ani, stabilit la New York inca din 1992. A reintalnit-o pe Nina Cassian acolo, participand la cenacluri literare, apoi publicand-o in revista "Lumea Libera/Romanian Herald", cu poezii de adanca simtire romaneasca, poezii de dragoste si iubire de natura, de meleagul datator de limba inconfundabila. Mi-a amintit de scriitorii si publicistii de acolo, care indiferent de pozitiile obtinute in societatea americana continua sa scrie si in romaneste, publicand in edituri si ziare locale, dar si in revistele romanesti de peste Ocean. Asa cum recunostea Doamna Nina: "Suntem condamnati sa nu uitam limba Mioritei, a Mesterului Manole si in special a lui Eminescu, chiar daca traim intr-o alta lume". Prin ei, dincolo de varste, optiuni politice si crezuri artistice, limba si cultura romanilor imbogatesc patrimoniul nostru si cel universal".

Valentin HOSSU-LONGIN