Anca Mizumschi este autoarea urmatoarelor carti de poezie: Departe de Hemingway, debut 1988, Est - Ed. Viitorul Romanesc 1993, Opera Capitala - Ed. Albatros 1995, Poze cu zimti - Ed. Brumar, 2008, carte pentru care a primit de curand Premiul de Poezie la Festivalul George Bacovia, (Bacau). Figureaza in antologiile: Excelsior (1981), coordonator Tudor Opris, 28 poete din Romania (1996), editie bilingva romano-poloneza, coordonator Denisa Comanescu. Publica poezie, eseuri si traduceri in mai toate revistele literare. Absolventa a Universitatii de Medicina si Farmacie Carol Davila, Bucuresti. Lucreaza doi ani dupa absolvire ca medic la spitalul Grivita din Bucuresti, apoi renunta definitiv la a practica medicina. Redactor de carte la Viitorul Romanesc, ziarist la rubrica cultura Ora, colaborari la mai multe ziare si reviste (1990-1994), producator si realizator de emisiune culturala la radio Tinerama. In prezent, urmeaza in cadrul "Universitatatii Bucuresti"- Facultatea de Psihologie si stiintele Educatiei - Se afla in anul terminal, si are in vedere formarea ca psihoterapeut - specializare in Psihodrama Clasica Moreno - art terapie. Anca Mizumschi, cum privesti poezia generatiei tale? Inegala. Trebuie sa iti marturisesc ca am o mare problema cu etichetele puse, pentru ca generalizarea este unul din mecanismele clasice de distorsionare a informatiei, de tipul ungurii sunt asa, romanii sunt asa, generatiile in poezie sunt asa, faptul ca anumiti oameni se nasc intr-o anumita perioada de timp si debuteaza cam intre aceiasi ani ii constituie automat intr-o generatie? Bineinteles. Cred ca de taxonomii se folosesc eficient criticii in scopuri didactice, asa cum mi-a declarat dl. Al. Cistelecan, noi trebuie sa punem niste garduri si cu asta sunt de acord. In rest, daca ma intrebi pe mine ca om care scrie poezie, eu cred ca din generatia mea ca din atatea alte generatii vor ramane peste cativa zeci de ani, caci la sute de ani am incetat demult sa ma gandesc, doar niste varfuri, si daca ma intrebi cum privesc eu poezia celor pe care ii consider varfurile generatiei mele este deja o alta intrebare. La un moment dat ea, poezia, se va topi, intr-un alt gen literar? Cred ca limbajul poetic nu va disparea chiar daca va imbraca alte forme. Limbajul este un organism viu, evolueaza si in ambianta informationala in care traim. Senzatia mea ca psiholog este ca evolueaza foarte dinamic. Cumnatul meu care a plecat in SUA la inceputul anilor '90 ma intreaba candid ce inseamna naspa si ajung sa traduc din romana in romana intr-un interval de evolutie al limbii mai mic de zece ani. Daca ne uitam la modul cum isi concep textele sms-urilor adolescentii de azi, folosind cuvinte care se contracta si emoticoane presetate, ne vom da seama ca poezia ca gen specific se va modifica in mod natural. Ce vant bate dinspre poezia lumii? Acelasi vant ca acum fix 1000 de ani cand scria Omar Khayam, acum mai bine de 500 de ani cand scria Francois Villon, sau acum 50 de ani cand scria Pablo Neruda, nu cred ca unul dintre ei sa isi fi trait obsesiv viata cu ideea de a marca poezia intregii lumi si uite ca au facut-o.... Ma intrebi daca vor mai aparea altii ca ei? Parerea mea si stiu ca este contrara parerii generale este ca da. Nu stiu daca se va numi poezie, nu stiu pe ce suport fizic se va vehicula dar atat cat omenirea va reusi sa supravietuiasca, partea de afectivitate careia i se adreseaza textul poetic va supravietui. Recunosc. Brusc m-am linistit. Calitatea vietii influenteaza interesul pentru literatura? Calitatea vietii este data de lucruri diferite oamenilor diferiti. Pentru o persoana anume, calitatea vietii ar putea fi sa isi cumpere o masina noua de 100.000 de euro, pentru o alta sa scrie si sa citeasca literatura si sa ii intalneasca pe cei asemenea. Ce transformari s-au petrecut in scrisul tau, in ultimii ani? Scrisul meu se radicalizeaza, ca mesaj. Mi-am dorit intotdeauna ca dincolo de mediile literare, ceea ce scriu sa fie citit de omul de pe strada, sintagma omul de pe strada insemnand pentru mine varietatea, publicul nespecializat, acea categorie de oameni care au profesii diferite, vieti diferite si dincolo de aceste vieti diferite au minimul impuls de a intra intr-o librarie si a rasfoi o carte de poezie. Sa fie cinci sute? Sa fie o mie la douazeci de milioane de romani? Mie mi-ar fi de ajuns, dar din pacate nici la aceasta mie de oameni nu prea am cum sa ajung. In varianta fericita ca s-ar putea ajunge efectiv la acest tip de public, el traieste in orase sufocate de agresivitatea din trafic, vede zilnic la televizor violuri, distrugerea partiala a lumii, executii Al-Queda, ceea ce ii modifica fundamental sensibilitatea. Spune-mi tu ce tip de demers poetic pot eu propune unui om care a vazut o decapitare in direct transmisa in timp real si seara deschide o carte semnata de mine? Imi este greu sa-ti raspund. Ai fost tentata sa experimentezi? Eu personal nu experimentez, eu scriu travaliu greu si chiar dureros cateodata, pentru ca presupune autodisciplina, multa munca, asumarea izolarii si a mai multor tipuri de frustrare. Cat de mult te framanta ca scriitor limbajul? Tin tot timpul cont de limbaj. Nu am descifrat pana acum mecanismul imaginilor poetice, ele vin de undeva din subconstient in cascada, Se leaga niste neuroni altfel intre ei? Se secreta altfel substantele?... Dincolo de calupul de imagini fruste incepe ceasor�nicareala, partea de limbaj care dureaza zile, saptamani, cateodata luni, pentru o fraza care nu iese. Pentru mine cuvintele, cateodata crancen de nedrept chiar silabele - fir-ar sa fie!! - nu sunt cei mai buni prieteni ai mei, sunt micii mei dusmani cu care ma bat <<la baioneta>>... Intr-un fel, cam faci armata la infanterie in povestea asta cu textul, armata aia in care in timp ce altii se duc la niste beri reci la sfarsitul programului si sunt multumiti de viata lor, tie iti ploua in gamela si iti intra apa in bocanci in timp ce mergi pe strada obsedat de un cuvant care nu�iti iese nu e usor dar... merita! Poezia care se scrie azi este un cifru? Cunosc teoria conform careia se scriu mai multe carti de poezie decat se citesc si o sa ajungem noi poetii intre noi ca acei 15 sahisti internationali profesionisti care se cunosc intre ei si publica un fel de buletin lunar cu ce turnee se mai joaca si asta e tot. Din punctul meu de vedere cei 15 mari sahisti internationali sunt constienti ca fac parte dintr-o elita si nu i-am vazut plangandu-se nici ca la televior se dau meciuri de fotbal si nu partide de sah, nici ca nu castiga bani cat numarul 1 ATP in tenis, si nici nu pune nicio companie multinationala in salile respective reclame ca pe circuitele de formula unu. Fii convinsa, in secret, ca ei tanjesc dupa toate astea. Nu cred ca poezia de azi are nevoie de o anume descifrare, cred ca ii lipsesc doar mijloacele de a atinge un public specific care exista cu certitudine. Mie mi-a fost foarte greu sa ajung la niste oameni si sa ii conving sa imi deschida cartea, dupa ce au deschis-o, multi dintre ei au venit spre mine foarte dornici sa comenteze propriile lor reactii, pozitive, negative, nu conteaza, erau reactiile lor!! Nascusem reactii... si mai cred de asemenea ca exista un grad de neasumare, pana la urma daca esti poet, numismat, colectionar de servetele, atlet sau cantaret de opera este pentru ca tu ti-ai dorit asta, niciuna din aceste ocupatii nu mi se pare ca se poate face cu pistolul de la tampla. Ai renuntat la profesia de medic dupa niste ani de practica. Ai simtit ca nu mai este nevoie de tine in medicina romaneasca? Nu. Nici gand. Eu cand am renuntat am facut-o ca sa fac un bine populatiei romane daca pui problema la scara... nationala, desi nu cred ca eram o primejdie chiar atat de mare. Provin dintr-o familie de medici la a treia generatie, bunicul meu din partea tatalui a fost pe front tata a fost un cardiolog de mare tinuta, sora mea este un medic realizat din pacate in alta tara, a plecat greu si nici acum nu e asimilata complet, si eu si mama caram cu avionul carti romanesti si dvd-uri cu ultimele filme din tara. Din pacate a fost nevoie ca statul roman sa o umileasca pana la ultima instanta ca cetatean si ca medic ca sa o determine sa plece. A facut parte din acea generatie careia i s-a anulat examenul de rezidentiat si apoi 11.000 de oameni intre 25 si 35 de ani foarte multi cu familii si copii au fost uitati si nu au mai primit salariile timp de mai multe luni. Cum este sa vii tu, stat roman, si sa spui dragul meu cetatean roman am uitat ca existi, ca te-ai nascut, ca poate ai copii acasa. Tragicul situatiei este ca nimeni niciodata nu si-a cerut scuze in numele acelui stat roman care isi uita cetatenii... Eu nu mai pot de atunci sa judec pe nimeni care alege exilul pentru ca stiu ca si experienta exilului este grea daca ai radacini culturale si spirituale adanci si nu e pentru toata lumea. Revenind la vocatia mea, vocatia mea ultima si definitiva este scrisul si nu am putut sa o impac cu medicina pentru ca mi s-a inoculat de la cinci ani, pe vremea aceea am locuit la propriu cu familia intr-un spital, ideea ca in medicina impostura este periculoasa. Ce am pastrat de la medicina este respectul pentru suferinta umana care este nedreapta in orice context si o imagine.... Oricine am fost in viata, parasim lumea aceasta infasurati intr-un cearceaf alb, in unele religii nici macar in acela. Acum lucrezi intr-o mare corporatie in marketing, o solutie de moment, catre psihoterapia care te pasioneaza. De ce atatea sinuozitatii profesionale? Dupa absolvirea clasei a zecea, argumentul suprem din partea parintilor mei a fost ca singura meserie neinrolata politic e medicina, la patul bolnavului fiindca nu vine nimeni sa iti impuna diagnosticul si in plus si tovarasii, si tovarasele, se imbolnavesc. Am intrat la medicina (1984) si mi-am imaginat ca voi termina, voi face psihiatrie si voi sta inconjurata de carti si plante in cabinetul meu. Am vrut de mai multe ori sa renunt. Pana la urma, in 1990 cand lumea se ducea in Piata Universitatii eu ma duceam la examenul de stat si depuneam juramantul lui Hipocrat, juramant de care inca ma mai tin. Daca l-ai depus odata si esti om de onoare nu-l mai iei inapoi. Meseriile de jurnalist, redactor de carte si realizator de emisiune radio au venit oarecum firesc in efervescenta romaneasca postrevolutionara, efervescenta care s-a potolit cand am devenit mama a doi copii. Privind retrospectiv, partea de profesie petrecuta in marketing m-a ajutat sa inteleg cat de greu este sa convingi un om sa scoata bani din buzunarul propriu si sa plateasca pentru munca ta, indiferent daca e vorba despre iaurtul pe care il fabrici, cartea pe care o scrii sau ziarul cotidian. Cred ca am invatat in conditiile unei economii de piata dure ca profesionalism si impostura se scriu la fel in toate limbile pamantului. Pana la urma tot ce am facut in viata pana acum s-a centrat in jurul a doua lucruri: relatiile si comunicarea intre oameni si literatura. Chiar nu mi se pare ca am facut nimic spectaculos in viata. Imi doresc ca odata si odata, sa ajung sa am o carte de vizita pe care sa scrie doar atat: Anca Mizumschi, scriitor roman.

Iolanda MALAMEN