Una dintre cele mai vechi prejudecati de istorie literara romaneasca si-a dat duhul si a fost inmormantata, recent, in textul profesorului Sorin Alexandrescu publicat in volumul "Modernism si antimodernism", coordonat de Sorin Antohi, la Editura Cuvantul, 2008. Iata-i "necrologul" in formularea acestui eminent cercetator: "Nu a existat in Romania interbelica un conflict intre modernisti si traditionalisti, ci mai multe conflicte dintre diferite tipuri de modernisti". Demonstratia, magistrala, este bazata pe noile achizitii teoretice si conceptuale preluate de Sorin Alexandrescu din cel putin doua surse care au innoit, in ultimii ani, intelegerea trinomului modernizare-modernitate-moder-nism: francezul Antoine Compagnon, in "Les antimodernes", Gallimard, 2005, si britanicul Roger Griffin, in "Modernism and Fascism", Palgrave Macmillan, 2007. Potrivit noului model concep�tual, antimodernii nu sunt neaparat traditionalisti, iar, in expresia lor cea mai caracteristica, ei sunt o for�ma de modernism disperat, in cau�tarea unei noi transcendente (du�pa ce, la primii moderni, cea ve�che fusese golita de orice prezenta epifanica). Astfel cA, in Romania interbelica, noi am avut, de fapt, trei feluri de antimoderni. 1) Antimoderni tradi�tio�nalisti, care au dat un curent de traditionalism estetic, prin poezia ortodoxista a unui Nichifor Crainic, de pilda. 2) Antimodernii spiritualisti, care au dat un modernism epifanic, prin Blaga, Eliade, Cioran, Brancusi, intre altii. 3) Antimodernii anarhisti, care au dat ultramodernismul avangardist. Profesorul Alexandrescu are inca indoieli in privinta naturii antimoderne a avangardei romanesti. Dar este, acum, in noul context conceptual dat sub orizontul teoretic Compagnon - Griffin, destul de limpede ca anarhismului politic de secol XIX (care urmarea o radicalizare a modernizarii pana la limita anihilarii ideii de stat si a oricaror practici de statalitate) ii corespunde ultramodernismul avangardist, la inceputul secolului XX (care s-a impus ca un experimentalism de anihilare a literaturii ca institutie cu radacini intr-o traditie anume, oricare ar fi ea, inclusiv cea moderna). CA este o reacTie antimoderna la inceputul de traditie literara al modernitatii, o reactie in spirit ultramodernist, de tip anarhist, apare mai clar daca vrem sa intelegem ca prima traditie literara a modernitatii incepuse sa tina locul vechii trans�cendente si asta devenea insuportabil pentru un anume spirit anarhist. Iata de ce avangardele se rup in chip politic, stanga si dreapta, po�trivit cu utopismul intrinsec al anar�hismului: cel de stanga nu mai vrea niciun fel de transcendenta, nici ma�car una de natura surogatului (cum ar fi putut fi perceputa literatura insasi, ca institutie simbolica), iar cel de dreapta incepe sa caute trans�cendente virtuale (visul, hazardul etc.)

Ioan BUDUCA